Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

În interior, mă simt fermecătoare, sexy, seducătoare

10 September 2019

Ruxandra Cesereanu: “Îmbătrânesc și mi-e frică. Mi-e frică de ridurile din colțul gurii (deocamdată), apoi de dispariția mea concretă (carne, oase, sânge) și de aceea a celor apropiați. Ridurile din colțul ochilor nu sunt periculoase, ba chiar dimpotrivă, ele au ceva incitant, de lac de munte, izolat de lume; cele din colțul gurii, însă, sunt ca niște linii de pământ uscat, boțite în jurul unui hău, în preajma abisului. Mă tem de bătrânețea mea ultravie, percepută autoscopic. Mă tem de un simțământ al grotescului și al ridicolului în care nu mai sunt spectator, ci actor, într-un aici-și-acum cândva, dar care este deja conținut în prezent ca într-un marsupiu. Însă după ce panica aceasta concretă, simțită prin tot corpul meu, din tălpi până în gură și până în cutia craniană, după ce ea scade întrucâtva, se împuținează dinspre margini spre centru, după ce ea este limitată, începe cu totul altceva. Începe joaca. Încep să mă joc cu senectutea mea din viitor, cu bătrâna care voi fi (înțeleaptă sau neînțeleaptă, nu mai are importanță), cu abulia senectuții care m-ar putea reîntoarce la copilărie, la ceva ce am pierdut (deși nu de tot) și la care aș vrea să reajung, să mă scufund, să rămân. Să mă joc, hmmm, până la dispariția completă, definitivă. Să pier prin joacă, să îmbătrânesc cu acest simțământ al ludicului redescoperit, regestat. Să mă joc cu propria mea senectute și pieire este singura soluție de supraviețuire decentă, cred, la nivel psihic, sufletesc. Altă soluție nu întrevăd deocamdată, fiindcă sfântă (ori călugăriță) nu sunt, yoghină prea puțin, șamancă aș vrea să fiu (dar e prea târziu), iar magiciană sunt doar cu vorba (dacă sunt într-adevăr și nu cumva mă amăgesc).

Zilele acestea, gândindu-mă cum să scriu despre senectute, s-a întâmplat că m-am ciocnit de mai multe fotografii ale unor scriitori celebri la bătrânețe. M-a frapat seninătatea statornică a lui Mihail Șora la aproape 100 de ani (o “claritate neostenită”, cum ar spune poetul spaniol Antonio Gamoneda), aerul de fetiță cu năzbâtii al Norei Iuga la 85 de ani, dispoziția misterioasă a lui Gellu Naum (la peste 80 de ani), clovneria tihnită (și tihnitoare) a lui Eugène Ionesco la peste 80 de ani.”

Continuarea, aici.

©Lynn Hershman Leeson


Oana Ursache
:
“…nu m-aș întoarce în trecut nici măcar 1 oră, nici măcar ca să îmi recuperez talia de viespe, nici tocurile ascuțite ca sula băgată de Iliescu în coasta poporului român, nici libertatea de a alege, pentru că aș alege exact ceea ce am ales, nici libertatea de a o lua de la capăt cu îndăgosteala și dezîndrăgosteala cu bucuria și cu suferința, cu pamperșii, cu examenele de asistent, lector, doctorat

eu am muncit atât de mult ca să am acum dreptul de a mă bucura că îmbătrânesc

și mai ales am avut noroc și am supraviețuit, am ajuns până aici, dacă nici asta nu e victorie, atunci care e adevărata victorie? sunt în viață și kicking, trăiesc viața mea, e unica de care sunt sigură și de aceea o prefer oricând morții

am un corp sănătos, ai mei sunt toți sănătoși, cum naiba să nu iubesc viața și bătrânețea asta? o iubesc! e a mea și mă pot bucura de ea

la ce bun să suspin după pielea și carnea tare de pe fundul de la 20 de ani, dacă atunci nu mă bucuram că le aveam, la ce bun să îmi fie dor de sânii mei cât bolovanii, când încă nu crescuse din ei niciun copil de la 3,650 kg la 6 kg în 5 luni, la ce bun să pierd timpul privind tehnici de plastificare corporală, de umplere a ridurilor, a sânilor, a curului

siliconul nu umple goluri în piele, ci în suflet, în viață, acolo cineva nu a iubit și nu a fost iubit, acolo cineva nu a știut să trăiască, acolo cineva crede că imperfecțiunea corporală i-a adus nefericirea

dar nu este așa, nefericirea este, după caz, dată de tot ceea ce este împotriva vieții…”

Continuarea, aici.

©Lynn Hershman Leeson

Roxana Dumitrache: “Mi-am urât bătrânețea încă de când am învățat să citesc. În absența ei, iar absența e, în mai toate cazurile, chiar și în ale marilor uri colective, e condiția primă de instalare a urii. Am detestat-o pentru că o vedeam în glosările altora, în ranchiuna prost conținută de ”procesomana aia de 70 de ani de la parter ”- când nu era ”baba aia nesuferită”, în revistele lucioase pentru femei care vedeau toate semnele ei drept capitulări și care țin morțiș să imite romanele gnomice-ticsite de maxime despre modă, frumusețe și viață. Neapărat în ordinea importanței lor, deci taman asta! Nici acum, când mai am aproape jumătate de secol până când cineva s-ar putea referi la mine ca la ”procesomana aia de 70 ani”, nu stiu cum vom coabita. Pot să-mi făgăduiesc doar că nu voi ajunge vreo Madame Oldary care-și va plânge tinerețea și post-tinerețea netrăite și va investi miriade de energii ca să-și asculte pios toate ceasurile din minte, uter și ventricule.

Madame Oldary e cuibărită în fiecare dintre noi, știe o sumedenie de lucruri despre propria bătrânețe, dar nimic despre ea. Știe ce i se spune. Și în loc să-și numere anii stând turcește și bucurându-se de viul din ea în toate manifestările lui epidermice și trans-epidermice, își cheamă îmbătrânirea cu ranchiună și tristețe. Rămânând, totuși, prea tânără ca să vadă minunata capitulare de a-și spune sieși: ”A îmbătrâni e o artă. Mie îmi izbutește de minune”.

Continuarea, aici

 Isabel Allende: „Am 71 de ani, soțul meu are 76 de ani, părinții mei au peste 90, iar Olivia – câinele, are 16 ani. Prin urmare, să vorbim despre îmbătrânire. Să vă spun cum mă simt când îmi văd ridurile în oglindă și îmi dau seama că unele dintre părțile mele au căzut și nu le pot găsi pe jos.

Mary Oliver a spus în una din poeziile sale: „Spune-mi cei vrei să faci cu singura, sălbatica și prețioasa ta viață”. Eu intenționez să o trăiesc cu pasiune.

Când începem să îmbătrânim? Societatea decide când suntem bătrâni, de obicei în jurul vârstei de 65 de ani, adică atunci când avem nevoie de îngrijiri medicale. Dar în realitate, începem să îmbătrânim de la naștere. Îmbătrânim chiar acum. Și fiecare ne confruntăm cu ea diferit.

Cu toții ne simțim mai tineri decât suntem la vârsta reală, deoarece spiritul nu îmbătrânește niciodată. Eu încă am 17 ani. Sophia Loren, uitați-vă la ea. Ea spune că tot ceea ce vedeți se datorează spaghetelor. Am încercat și eu, dar am adăugat 5 kilograme pe unde nu trebuie. Dar atitudinea și îmbătrânirea înseamnă atitudine și sănătate.

Adevăratul meu mentor în calea îmbătrânirii este Olga Murray. Această fată californiană, la 60 de ani a început să lucreze în Nepal pentru a salva fete mai tinere de la robia casnică. La 88 de ani, salvase 12 000 de fete și a schimbat cultura din această țară. Acum, este ilegal ca tații să își vândă fetele ca sclave. A fondat și orfelinate, și clinici nutriționale, este întotdeauna fericită și etern tânără.

Ce am pierdut eu în ultimele zeci de ani? Oameni, desigur, locuri și infinita energie a tinereții mele. Și încep să îmi pierd independența, iar asta mă sperie. Ram Dass (învățător) spunea că dependența doare, dar dacă o accepți, suferi mai puțin. După un accident vascular cerebral grav, sufletul său veșnic tânăr urmărește schimbările din corp cu sensibilitate și e recunoscător celor care îl ajută.

Ce am câștigat? Libertate: nu mai trebuie să demonstrez nimic. Nu sunt blocată în ideea de cine am fost, cine vreau să fiu sau ce așteaptă alții să fiu. Nu trebuie să mai mulțumesc bărbații, ci numai animalele. Tot îi spun superegoului meu să se liniștească și să mă lase să mă bucur de ceea ce mai am.

Corpul poate că mi se destramă, dar creierul meu încă nu. Încă. Îmi place creierul meu. Mă simt mai ușoară, nu port pică, ambiții, vanitate. E grozav să te eliberezi, trebuia să încep mai devreme. Mă simt mai liniștită, pentru că nu mă mai tem de vulnerabilitate. Nu mai văd în asta o slăbiciune. Am câștigat spiritual.

Sunt mai conștientă că înainte, moartea era în preajmă. Acum e dincolo de ușă sau în casa mea. Încerc să trăiesc cu grijă și să fiu prezentă în orice moment. Apropo, Dalai Lama este o persoană care a îmbătrânit frumos, dar cine vrea să fie vegetarian și celibatar?

Meditația ajută și e bine să o începi devreme. În interior, mă simt fermecătoare, sexy, seducătoare. Nimeni altcineva nu vede asta. Sunt invizibilă, dar vreau să fiu în centrul atenției.

Ea este Grace Damman, e în scaunul cu rotile de șase ani după un teribil accident auto. Eu spun că nu e nimic mai senzual decât un duș fierbinte, fiecare strop de apă este o binecuvântare pentru simțuri. Ea nu se vede cu handicap. În mintea sa, încă mai face surfing în ocean.

Ethel Seiderman este o activistă tenace, adorată acolo unde locuiesc eu, în California. Poartă pantofi roșii de lac, iar mantra sa este că e șic să porți o eșarfă. Este văduvă de nouă ani, dar nu mai caută un alt bărbat. Sigur că există un număr limitat de moduri în care poți face amor… Și ea le-a încercat pe toate. Eu, pe de altă parte, am fantezii erotice cu Antonio Banderas și săracul meu soț trebuie să tolereze.

Cum mă antrenez să rămân pasională? Mă antrenez spunând DA pentru orice îmi iese în cale: dramă, comedie, tragedie, dragoste, moarte, pierderi. Da – vieții. Mă antrenez încercând mereu să fiu îndrăgostită. Nu funcționează mereu, dar nu mă puteți învinui că încerc.

Pensionarea, în spaniolă, e numită  jubilación. Jubilare, celebrare. Ne-am plătit datoriile, ne-am adus contribuțiile în societate. Acum e rândul nostru și este grozav. Dacă nu ești bolnav sau foarte sărac, ai opțiuni. Am ales să rămân pasională, angajată cu o inimă deschisă și lucrez la asta în fiecare zi. Vreți să vă alăturați mie?”

Oh, da, vrem!  Trebuie s-o și vedeți spunând lucrurile acestea în 2014. Pe 2 august 2019 a împlinit 77 de ani și nu cred că s-au schimbat multe. Sper că încă mai are fantezii erotice cu Banderas. 🙂

Așadar, la naiba cu gerascofobia, doamnelor, frica generează îmbătrânire prematură! Iar “îmbătrânirea nu este altceva decât o deprindere rea pe care un om ocupat nu are timp să şi-o formeze”. (André Maurois). Procedați în consecință!
***
Și acum, vă invit să vedeți oglinda îngrijorărilor vostre, fondate sau mai puțin întemeiate, dar și a optimismului și neînfricării, când v-am întrebat în 2013 și în urmă cu o săptămână ce credeți voi despre îmbătrânire.

Onestitate, vă rugăm, altfel e inutilă întrebarea noastră: ce părere aveți despre îmbătrânirea naturală? Vi se par…

Publicată de Catchy pe Luni, 2 septembrie 2013

 

Dragi fete de toate vârstele, am nevoie de voi să vă deschideți sufletul și să-mi spuneți ce vă sperie legat de…

Publicată de Catchy pe Duminică, 1 septembrie 2019



Citiţi şi

Târgul Made in RO – 110 creatori aduc #DesignCrăciunul mai devreme

“Doamnă, nu muriți!”

Luna Plină în Taur – cosmosul ne strică planurile pentru ca lucrurile să se miște din nou

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro