Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Vrei să ne sărutăm? Vrei să ne iubim? Să dansăm?

10 March 2018

Îşi mai aminteşte cineva primul sărut? Languros. Trepidant. Tonifiant. Care-ţi deschide lumea sexuală. Opusă. Dorită. Inedită. Cel care te urcă în nori sau deasupra, te luminează cu electricitate statică sau fluctuantă, te străfulgeră, fiindcă-i dorit cu intensitate şi electronii ajung să se descarce, să joace hora unirii, eliberaţi de unele condiţionări nedorite sau impuse, tardive ori timide, dar suave, care luminează fără a face vreun rău.

Mi-e frică să-i cer, deoarece teama cea mai mare este să nu fiu refuzat, condiţii în care nu-mi mai vine să i-o cer altădată să mă lase s-o pup. Undeva pe gură, nu prin gură, pe buze, nu dincolo de liniile senzuale frânte, neîncrezătoare, uşor cărnoase, buze contopite cu alte buze, nu limbi înodate, lacome, pleznite, bătăuşe, agresive, începând cu grădiniţa, şcoala, liceul, universitatea, ceva de genul acesta. Undeva, în cadru instituţionalizat, nu există un areal mai incitant, numai în societate se pun săruturile, în publicul absent, aiurit, de faţă cu babele care se revoltă şi urlă de la geamurile propriilor case: „nu vă este ruşine!”, mozolul în public. Hai, nah, le faci poftă şi protezele nu fac faţă antigluului modest, depresiunii subliminale, cazului normal, banal emanat de îndrăgostiţii prin care fiecare vrea să-l absoarbă pe celălalt pentru totdeauna, să-i rămână în adâncuri, să nu-l mai poată pierde, să nu mai scape niciodată, respiraţia întregului în prag de seară.

Când se întrepătrunde ziua cu noaptea săruturile devin simbolic relevante şi maximizat incitante. Nu ştii ce să faci? Un continuu întrebător. Spaţiul te-ar lăsa în pace, dar timpul te bate pe spate şi-ţi aminteşte că sfârşitul este aproape. Asta-i contopirea primului sărut sublim, cel prin care universurile ni se deschid şi nu se mai pot reînchide, un fel de cutie a postpandorei din care este eliberată afectivitatea pură, neîntinată, naivă, dezinteresată. Numai tinerii pot să se-arunce în oceanul primului sărut. Cei mai în vârstă sunt depăşiţi, perverşi, trecuţi, idioţi. Tocmai de aceea Golescu suspina. De parcă i-ar păsa. Nici vorbă. Exerciţii de memorie. Nu văzuse niciodată o limbă modelabilă după forma unui organ sexual masculin, ci numai feminin. Nu-şi mai amintea primele săruturi, nici măcar din liceu şi nu-i păsa. Iubirea descoperită într-o mimoză fierbinte. Împărţită în două unice.

– Bună! auzise un duet venit din partea unor femei care nu se suportă, dar, din întâmplare, păcate, în contextualitate se cunosc.

Vântul începuse să adie, la început simplu, apoi destul de rece, era toamnă târziu, aproape iarnă, dar chiar că pierduse noţiunea timpului, erau deja în anotimpul rece. Au trecut pe lângă Golescu în aşteptare şi nu au făcut prea mulţi paşi că s-au apucat să se manifeste dezaprobator în privinţa celeilalte. Răzbunările verbale sunt în regulă, chiar civilizate în comparaţie cu cele fizice. Iar folosirea adjectivelor este sublimă: „frumos”, „minunat”, „încântător” spus de un biped care nu are nimic de genul acela în jurul lui raţional. Sunt în regulă, nu ca părul rupt, obrajii înroşiţi, venele segmentate. Alea da idioţenii. Două dame scuturau din cap, umeri, nemulţumite c-au trebuit să se salute.

Claxoane. Multe. De parcă era un artificiu al maşinilor ce se deplasează. Şi-o sirenă, un girofar pornit anapoda. Era ambuteiaj. Ambulanţa n-avea pe unde trece. Semaforul rămâne, când nu-i cazul, roşu şi indiferent. Câţiva şoferi se transformă uneori în poliţişti şi claxonează, cum să se dea mari altfel, au tit-tit, de parcă s-ar grăbi enervaţi înspre moarte, mai ales fără motive, nu se grăbeşte, e răbdătoare, îi primeşte şi-i înconjoară pe toţi. Atâta le poate capul, au unde stridente pe care consideră că le pot arunca oriunde în stradă.

– Salut! Salut… bărbaţii trec nepăsători unii pe lângă alţii, dacă n-au interese comune. Sport, bani sau femei, jocuri de noroc sau mâncare, disimulare asta este, chemarea timpului finit, altfel se îmbăţişează, caută mese libere, îşi dau randevu-uri dezinteresate şi neapărat avantajoase. Unde-aţi văzut ca un barbat să-şi împartă mâncarea, băutura cu un prieten? Mai bine o aruncă săracilor, oamenilor străzii, o regurgitează prin toalete sau colţuri de stradă. Cazinouri. Frecvenţa erorii jucătorului, a disperatului care îşi spune că o să câştige cândva, ceva, roata ce se întoarce îi era cunoscută. O să recupereze pierderile, şi mai tragic, niciodată.

S-a postat lângă statuie. În Cluj există o singură statuie impunătoare, veche, discutabilă, bună oricum drept reper al întâlnirilor. Statuia lor, a tinerilor. Era ceva de genul ăla, deşi n-o recunoştea, se considera înţelept, mai bătrân decât arăta în realitate, cu pantalonii semiopaci, un fel de ginşi la moda trecută. Corvinul biped. Calul s-a pierdut în pustă. Imaginaţie. Bluzonul era personalizat, tricotat de mama proprie, nici prea-prea, nici foarte-foarte, un model clasic de brad vişiniu. Cine dracu mai văzuse un copac cu ace înroşite fără s-ajungă cenuşă? Totuşi era eficient în situaţii de semiîngheţ uscate. Apa prea multă strică bumbacului neprotejat. Părinţii nu te pot apăra mereu. Dar ţii seama de ocrotire mai mult după ce s-au stins, au dispărut din zona mundană. De ai chef, desigur! Dar ce contau imitaţiile sau copiile, nu formele fac oamenii în realitate. Avusese noroc. Aparenţele sunt definitorii, dar ea era prea naivă să ţină seama de aparenţe. Singura explicaţie. Alta raţională nu găsise după ani şi ani. Nu s-a-ntrebat de ce n-o interesează, nici măcar nu conştientiza lucrul ăla, dar, Golescu era îndrăgostit şi restul se reducea la o rândunică ce-şi face cuibul într-o bucătărie de vară, în fiece an, neştiind dacă o să fie acceptată sau nu, acolo. Alesese un loc potrivit. Rezistenţa ţinea de nervii proprietarilor. Sau poate i se trăgea de la săruturile pasionale, din prima întâlnire de câteva secunde când s-au salutat, au zâmbit, şi-au atins umerii când au trecut unul pe lângă celălalt. Golescu, cu gura până la urechi, cu amintirile pline de făptura pe care puse ochii în urmă cu luni bune, râdea cam prosteşte şi nepotrivit.

Man kissing woman's arm

Totuşi, şi-a întâlnit primăvara. A văzut-o venind, la timp, punctual, nu cu întârzieri egocentrice cum s-a obişnuit în viitorul locului domestic, în timpul paralel asumat cu plutiri inerţiale. Şi bărbaţii zboară la modul figurativ, oricum sunt mai sentimentali decât sexul frumos, însă nu recunosc asta decât ajunşi travestiţi. Feli călca apăsat, păstrând o doză de emotivitate, piciorul stâng avea un mic joc exterior, dar nu grav. Nu căutase niciodată perfecţiunea, dar nici delăsarea. Ce frumoasă este! O idee ce i-a intrat în cap pentru viitor. Să nu creadă în falsitate şi perfecţine, ambele sunt iluzorii. Şi, până la urmă avea un plus implicativ, nu era o femeie frumoasă care ştie că este considerată de ceilalţi frumoasă. Alea sar calul, devin agresive sau agasante şi reuşesc să nu mai iubească nimic, nici măcar propria lor fiinţă de disperare că îmbătrânesc, temporalitatea le termină cu subtilitate dar cum să accepte aşa ceva. Iar când sunt babe se mulează pe reproşuri isterice şi nesuferite. Nu ar fi bine. Cum să trăiască cu o nevrotică alături, mai bine o pisicuţă. Fragedă, drăguţă. Înapoi.

– Salve! Bine faci! auzise întâmplător o ultimă discuţie între cineva ce dorea să pară cinic, aproape nechezând ca un cal frustrat că simte miros de iapă, dar nu o găseşte niciunde. Un tip de vârstă medie se intersectase cu unul tânăr. Cel bătrân considera, probabil, că experienţa îl face deştept, viaţa derulată în stereotipii acceptate. Mai mult, se considera în mod absurd hazliu, chiar ironic şi nu un tărănoi urban ce trăieşte cu poantele banale auzite de-aiurea duse mai departe.

– Vii? O întrebare mai incitantă şi simplă nu există! Se adresează oricui, muritor sau descendent divin, normal sau arian, otrăvit sau neotrăvit, ștrangulat sau nerăstignit! Au trecut noaptea printr-un parc, din zona pietonală pierdută a facultăţii de biologie. O stradă care se încrucişa cu celebra stradă Piezişă a campusului universitar din Cluj-Napoca! O haită de câini comunitari s-au luat după grup cu furie. Râseseră şi vorbiseră prea tare. Ca italienii prost-crescuţi, nefiresc. Măcar era pustiu, nicio ţipenie umană, pe cine să deranjeze? „Stai!” Au încremenit toţi. De-ar fi continuat marşul ar fi fost muşcaţi. „Stai!” Şeful haitei, un maidanez cu coada dreaptă, şi Golescu se măsurau. Cel mai deştept cedează întotdeauna, se spune. Golescu rămăsese pe poziţii enervat,căuta pietre printre frunzele uscate, apa îngheţată, zăpada de jumătate de metru. Cum să le găseşti? Intenţia contează. După ”Vii!” nu poate urma altceva decât „Stai. Mi-ajunge.” „Fii!” Chemarea la acţiune, dorinţă, fiinţă, putinţă, totul redat într-o marjă de spectacol în care actorii interacţionează cu subiecţii plini de candoare, plictiseală, snobism, dorinţă de inedit, orice adecvat sau nepotrivit. Mirosea a umezeală, trecuse praful de pe toba poeţilor cu călimările sfertogoale. Golescu era un fel de poet, anonim, suficient de nesigur pe aritmii încât criticii îi scurtau nepermis stofele. Accepta. Altfel adio. Publicare. Dar se dădea mare, indirect, că mai scrie şi cenacluri. Era o modă pe atunci, un fel de hippy laic spiritualizat. Banii n-au valoare când nu îi ai. Rămâne, bag de seamă, poezia ce-i liberă şi nu cere impozit sau taxe. Gol…

– Vii!

Ramurile se desfac într-o multitudine de cârlige şi frunze miraculoase verzi. Apoi boabele, răspândite peste tot, acoperind pământul. Şi-o licoare curge pe surâsul naiv, părul cărlionţat, aproape blond, decolorat de soare, restul este intuiţie. Golescu o adora de-a dreptul, avea curajul să-i spună asta dacă şi-ar fi astupat ea urechile cu dopuri, ceară, somnolenţă. Chiar se bălbăia. Privea caldarâmul, nu cuteza să-i vadă ochii, doar pavajul gri-albăstrui, ce nuanţe, trăinicie, păşea timid împiedecându-se din cauza crăpăturilor, nu orice fel de crăpătură, ci din acelea concave sau convexe care sunt pline de urme cu istorie. Viaţă, în cele din urmă, nu ruine, din faţă sau spate, de sus ori jos, era o femeie perfectă.

– Vii.

I se mai întâmplase să se îndrăgostească de trecătoare, de necunoscute, de inimi fierbinţi şi senzuale, dar rămăsese de multe ori în situaţia nălucii, a tipului nebăgat în seamă, absent, un fel de urât incert şi neisprăvit, amânări care i-au întărit sentimentul existenţei inutile. De ce să nu aştepte! Până când, chiar că n-avea importanţă. Timpul este un zurbagiu ce râde doar de oamenii disperaţi, terminaţi, muribunzi. Dacă va avea răbdare o s-o întâlnească. Şi-avusese dreptate. A întâlnit-o, nu l-a tratat indiferent, i-a vorbit şi a cucerit-o. În cuvinte îi stătea puterea seducţiei, nu în carne, oase, poezii, maşini, carduri, yahturi cretinoide. Puţine l-au ascultat şi n-au căzut pe spate. De fapt, s-ar fi speriat de-ar fi fost bogat să nu-i fie iubiţi numai banii. Nu era cazul. Totuşi era suspicios. Trebuia să se bâlbâie, să vadă cum reacţionează, o punea la încercare. Să nu cumva să-i iubească numai vorbele. Aşa de neîncrezător era. Iar dacă o să o sărute, să n-o înnebunească cu sărutul, să nu cumva să-i iubească stilul suav.

– Viii! Ce mă bucur că ai ajuns! Era să mor. De plictiseală.

Golescu, ruşinat şi excitat, dar n-o arăta, însă o dorea, normal, după o vreme îndelungată de abstinenţă. De când se născuse, de fapt.

– Da. Da. cumva neîncrezător, răspunse Feli, rotindu-şi într-un tic anticipabil, familiar, degetul drept în jurul unor şuviţe de păr, de parcă ar vrea să le încreţească mai mult decât erau în realitate, imposibil, şi natural. Din plictiseală încâlceşti, complici lucrurile tot mai mult, poate iese ceva diferit, inedit. Gânditoare. Neîncrezătoare. Uşor bucuroasă, dar camufla zâmbetul. S-au luat la braţ, aşa, conservator, clasic şi s-au plimbat. Era uşoară. Avea un mers firesc, suav, mai puţin piciorul stâng care şi-l freca de dreptul lui, şi-i făcea plăcere din cauza micului defect generator de senzualitate. „ Eşti supărată?” „Nu.” „Eşti supărată! Clar.” Au sporovăit, au disecat anatomii cotidiene, oameni, profesori, doctori, politică şi justiţie nu, ei nu-i plăceau şi până la urmă a recunoscut:

– Nu m-ai sunat repede. Au trecut cinci zile! Nu-i cam mult? Buhu, buhuhu… era nedumerirea pervertită a lui Golescu, o interjecţie care era auzită numai în propria minte. Nu credea că e cazul să o deranjeze, nu considera că Feli dorea să fie deranjată. Deşi n-o recunosc decât cu mare greutate, uneori, femeile vor să fie incitate la modul posesiv. Dar să-şi păstreze o doză de libertate. În plus, efervescenţa, entuziasmul, sentimentele primei vizualizări erau atât de mari şi puternice încât nu avea chef să recadă într-o dezamăgire. Dacă primise un număr de telefon fals. Ştia că nu-i aşa. În realitate voia să nu pară nerăbdător, torpilat, prea împrăştiat, aprins, prea înflăcărat. Prefera să o cucerească cu armele ei de vreme ce se simţea ca şi Cupidon având propria săgeată-nfiptă-n cur. Prefăcătorie: relativ respect, decenţă, înţelegere, rezervă. Ce dracu, cum să-i spună toate astea? Se îndrăgostise, dar prudenţa îl făcuse să nu se comporte ca un îndrăgostit. Greşise când a fost prea sincer. Minciuna e folositoare uneori!

– Ba da. Ba nu. Ba. Îhî. Ursitorile dezdoite sunt vinovate din cauza descântecelor unor vrăjitoare iscoditoare. Se bâlbâia. Cum anticipase că o să procedeze. Şi-a dres glasul care se subţiase cam multişor şi-i spusese o formulă magică care funcţiona la majoritatea: Nu voiam să te deranjez. Ştiam că ai multă treabă… „Treabă?” îl îngână.

– Tare supărată. Scuze. Golescu ar fi preferat să fie muşcat de haita aia de câini, decât să ajungă într-o asemenea încurcătură. Se înnoptase. Lămpile străluceau cu nevinovăţie în jur, intersecţiile erau luminate de fascicule drepte şi egoiste, alţi trecători se perindau prin preajmă şi era culmea că îi vedea doar cu privirea periferică chiar de-i răsăreau în faţă. N-avea ochi decât pentru cineva şi-o imaginaţie bolnavă.

– Mergem la o înghetată, suc, cafea, prăjitură? întrebase Golescu sperâd să accepte unul dintre suplimentele de cofetărie, ca idee a deturnării unui subiect mai puţin plăcut. „ Da!” i-a răspuns, legănându-se de braţul lui uşor. „Ce vrei?” o rechestionă să fie încredinţat la care dintre cofetării era bine să îşi călăuzească paşii desprinşi de realitatea imediată. Îngheţata era bună lângă Palatul Telefoanelor, prăjitura la Continental, cafeaua la Diplomat, trei direcţii diferite, trei orizonturi surprinse de plăcere. „Ce vrei tu?” îi întoarse vorbele în stil oriental închis. La o întrebare la care răspunsul este dat printr-o altă chestionare se urmăreşte izolarea, să văd ce vrei sau ştii, gândire esoterică. Totuşi…

Au mers la îngheţată. Lucrul dorit de Feli şi mărturisit, în cele din urmă, prin ochii sclipitori. Poftele sunt trădate de ochi. Nu avea teledetecţie naturală, doar văz pentru Feli. Nu credea prea mult în ideea că ochii sunt oglinda minţii, mai mult a dorinţelor şi dacă nu-s nici a dorinţelor atunci a simplităţii. Văzuse mulţi oameni proşti cu ochii limpezi şi invers. Mulți intelectuali cu ochii mai clari ca ai oamenilor banali, dar mai reduşi ca idioţii, doar că vorbesc elevat-labil, aiurea, fără sens, ceea ce nu constituie o premisă suficientă valabilă care să exprime superioritatea, dimpotrivă. Politicienii au privirea mai îngheţată ca a personajelor din benzile desenate şi acţionează la fel de contradictoriu ca personajele negative, generând constant impoliteţe. Totuşi, respecta strălucirea lor de fiecare dată când dorea să înţeleagă capriciile. Îngheţata-i seacă pentru un tip înfierbântat. N-avea chef de zaharuri. Ce cretineli disimulate. Dar cât de sublime sunt aromele…

– Îmi dai mâna? o întrebă, simţind o reală durere în umăr din cauza poziţiei, a inflexiunilor pe care încerca să le controleze prea mult. Mult prea tare. O dorea mult, atât de tare încât nu îndrăznea să o vizualizeze goală, pe stradă, chiar ar fi fost neserios, să meargă alături de o femeie fără haine prin centrul Clujului, totuşi o văzuse dezbrăcată şi nicio statuie pregotică nu putea să-i întreacă armonia. Pentru el, era convins de subiectivitate, doar nu era un Dumnezeu evaluator, pentru el, desigur.

– Nuuu! i-a răspuns în glumă sau serios, tachinându-l, zâmbind şugubeţ, ştrengăreşte, neintuind ce gândeşte Golescu. Îl ţinea de braţ, deja. De ce să fie nemulţumit. Material peste material, era în regulă, acceptabil, dar nu piele peste alta, încă. Ai răbdare. Ziua e zi, noaptea este noapte. Timpul nu se termină, doar spaţiul se modifică subtil, atât de finuţ încât avem impresia că-i acelaşi.

Bărbaţii. Ei se grăbesc de parcă timpul jucăuş s-ar termina, existând o limită a începutului, un fel de filosofie naivă primară, acum, acum, iresponsabil, nevrotic, dement. Ele au răbdarea spaţiului, a eternităţii, au intrat cu toată forţa în modernitate şi nu vor să se lase păgubaşe, nicio grabă, pasul lent, adagio, temperat. De aici se nasc cele mai mari contradicţii între genuri. Nu de altundeva. Unii fluieră a pagubă, alte fiinţe sunt rezistente. Iubirea oscilează între cele două destine. Mediana le stabilizează sau dezintegrează.

– Vrei să ne sărutăm? O întrebă cu inima bubuindu-i în piept, încercând să treacă peste refuzul anterior, al mâinilor. La prima şi ultima întâlnire s-au sărutat în veşnicie. Atunci n-o întrebase, doar era cam întuneric, multă muzică şi de ar fi strigat sigur n-ar fi fost înţeles. A sărutat-o simplu la un bluz şi i-a răspuns, prima dată s-a ferit uşor, apoi s-a lăsat pradă senzualităţii buzelor amestecate, nu mai ştia care sunt ale lui, ale ei, trăise cel puţin el într-un fel de vrajă a prinţului care se transformă şi-n broască, nu-l interesau consecinţele. Ştia că ea are o relaţie,l dar nu a întrebat-o nimic de partener, oricum n-ar fi auzit răspunsul. Şi-a încălcat principiile din cauza memoriilor, îi plăcuse de mult timp de Feli, o observase cu câteva luni înainte încântat. Muzica trecuse pe planul doi. Ciudat. Să n-audă zecile de decibelii care vibrau în orice lucru întâlnit. Mai bine n-o întreba şi ar fi acţionat ca în club când nu s-au oprit câteva ore din dans şi sărut, indiferent la ritm. Nici ei părea că nu-i pasă. În realitate ea dansa îmbrăţişată cu un geolog, un tip pe care-l ştia din alte cercuri. Stătea pe martine şi o privea. Azi, ar fi continuat mersul pupând-o, ignorând maşinile, trecătorii, vitrinele, călătorii, babele normale sau isterice. Vorbise. Raţiunea cenzurează prin articulare sau se juca cu el. Nu acţionase masculin, faptic, efectiv, înainte de a obţine un acord, fie şi tacit din partea ei. Considera că era de apreciat o asemenea abordare prin care în orice faci este comunicat. Vrei să ne iubim? Să dansăm? Să ne aruncăm de pe cel mai înalt turn din oraş?

– Nuu! I-a răspuns aiurea, cu relativ aceeaşi tonalitate şi inflexiune, fără să sesizeze că-l imita cu timiditate şi-l provoca. Golescu nu a înţeles la început dezacordul fals, au povestit, au râs, au mâncat cea mai savuroasă îngheţată aromatizată natural din Cluj, s-au plimbat prin parc şi s-a făcut noapte. S-au întors grăbiţi să mai încerce câteva feluri, înainte ca gelateria să se închidă.

Golescu visa că se sărutau îndelung, de parcă timpul s-ar sfârşi imediat, nu se mai despărţeau, ajungând la o situaţie absurdă, nimeni nu mai era în stare să-i despartă, trecători străini sau cunoscuţi, părinţi sau verişori lăudăroşi, au împietrit acolo, în stradă o perioadă, în faţa cofetăriei ce vindea cea mai bună şi topitoare îngheţată prelinsă peste tot pe corpul ei de care Golescu nu se sătura. De ce să se despartă? Mai bine să-şi frece buzele unele de altele, nici măcar babele oripilate nu-i separau, au devenit imuni la critici, şi-au simţit saliva mult, chiar făceau schimb cu acumulări voite, şi continuau să se sărute, deveniseră lipitori unul faţă de altul… îi simţea sânii presaţi de piept, picioarele suprapuse peste ale lui, burta lipită de abdomen, faţa minunată, spatele cuprins de palme, orice, nu mai dorea nimic în plus, acolo, în universul citadin. Au făcut dragoste, sex, dragoste pretutindeni. În locuri fireşti, în parcuri nocturne, păduri izolate, ape curgătoare sau leneşe şi pe cele mai înalte blocuri-turn, să fie mai aproape de stele sau de nori, pe unde reuşeau să spargă barielele de acces, mutual, să se furişeze cu simţurile ascuţite la maxim, niciun zgomot nefiresc în afara respiraţiei lor nu era indicat să audă. Niciun zgomot străin iubirii…

– Hei! Unde mergi? Golescu depăşise cofetăria adâncit în gânduri. Visa la ceva, n-o să-i spună că dorea s-o sărute, să nu i se sfârşească visul. O iubea. Dar n-o să-i spună că o iubeşte. Să nu afle că are pe altcineva sau că nu-i reciproc sentimentul. N-avea sens. Era fericit. Şi dacă Feli simţea acelaşi lucru faţă de cineva lucru sau persoană, de ce să strice fericirea amândoura? Iubea. Pentru prima dată în viaţă putea să afirme cu certitudine indubitabilă, inamovabilă, incontestabilă lucrul ăsta. Şi dorea c-o disperare rezervată, decentă, să nu spargă valul fericirii, s-o sărute în cele din urmă. O sărutase înainte, dar uitase. Era atât de fericit încât nu mai conta, nu ţinea minte trecutul. Nici prezentul. Şi este firesc, nici viitorul. De ce să dea Cezarului ceea ce este al Cezarului. Să-l păstreze pentru el, sine, continuitate fără niciun timp caraghios delimitat de ceilalţi. Şi nu era clipa, era simţirea perfectă. Un bărbat neserios ca orice bărbat s-a îndrăgostit de o femeie sublimă, înţeleaptă prin stabilitate, credinţă, şi-i era de-ajuns. Numai să primească un sărut de la ea! Atâta tot.

Guest post by Regis Mafteiu Roman

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Puteam alege să nu fac pe indiferenta

Iubitul meu din vârf de munte

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,444 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro