Se întîmplă o ciudăţenie cu timpul… gelozia e de prisos, strică, pătează fructul cald, suculent al dragostei rostogolite pe mătăsică, fruct atît de plin de miez şi atît de frumos că parcă e păcat să-l pîngăreşti cu neîncrederea ta veche, îmbolnăvită de alte femei, de alţi bărbaţi… Iubirea salvează chiar şi greşelile reale… inevitabile cumva… le iartă, le uită, aduce mereu în cearceafuri fiinţa visată, fierbinte, inocent de sălbatică în gesturi intime, graţioase… Dragostea, patima, uită de trecut, totul e într-un mustos prezent copilin, fraudulos confiscat de inimile noastre vieţii cotidiene, ticăite, uscate de facturi pentru lumină, gaze, apă… smochinite de chitanţe incredibile de întreţinere etc. Dacă există o plăcere adevărată, ea se revarsă asupra celuilalt, o împlineşte în altul… Iubirea molipseşte! Uneori chiar puritatea alcătuirii făpturii de carne a iubitei albe, de nea, cum ar zice Eminescu, săracul…, angelitatea ei excită, incită, îndeamnă la dulci maculări jucăuşe ale “idolului” căruia i te închini de-a binelea… de fapt… Aş vrea să mă fac înţeles, frumuseţea mai cheamă şi în mod pervers, cere, imploră “murdărirea” ei la propriu… tînjeşte lîncedă după “viol”, ca apoi să te îngenuncheze iar… mai cu poftă, mai lacom, mai sincer… mai fascinat… “Idolul” se vrea biciuit, exorcizat feroce, de propriile ei turbări animaliere, în cabinete secrete, cu flori umede de luxură, pe canapelele galante ale altui secol… unde marchizii lăudau cu palmele larg deschise fesele îmbujorate ale conteselor neruşinate şi suave… Şi mai sînt de zis multe… Dar o să le povestesc pe îndelete, nechinuit de vremea asta de după-amiază caniculară…
Gelozia se şi învaţă… Ani de zile, recitind, intrînd pînă la ultimul cîrlionţ al frazelor izbucnind nestăvilite de gramatici, descifrînd imensele poeme în proză ale lui Proust, am înţeles (şi, vai! am şi practicat) cele mai delicate şi cele mai infernale forme ale geloziei… Nu le-aş dori nimănui experienţele mele “pe viu”… Chit că sînt , după potolire, un veşnic izvor de literă fragedă, puternic izbită în pagina capricioasă… înrămurată în fel şi chip de crengi frunzoase, clipocitoare-n vîntul şuierînd purpuriu, din clipele de restrişte amoroasă… adiind abia în răstimpurile de falsă acalmie… Fiindcă, vrem, nu vrem, ne este imposibil să nu fim geloşi! Efectul exorcizărilor ţine doar cît auzim juramîntul de castitate şi credinţă al femeii dragi; pîndirile, aparenţele uneori indubitabile reapar, un fleac le însuteşte, le înmieşte, le împodobeşte cu fantasmagorii formal logice, de fapt deliruri din nopţi de insomnie, desfăcute cu un simplu gest tandru, familiar (un vîrf roz de limbă plimbăreaţă, scos hazliu printre buzele strîmbîndu-se carghios de pueril: “acum sînt şoricelul!”) al iubitei docile, credincioase, mai colţunaş, mai papanaş ca niciodată… Bănuiesc că pînă la un anumit punct, să-i zicem “punct critic de fierbere”, gelozia are farmecul şi piperul ei cu boabe mărunte, măcinate întruna… “Calm, lux şi voluptate” sînt adunate împreună doar în versurile nostalgice ale lui Baudelaire… Rechiniţe tulburătoare, zbătîndu-se între aripioare de velur, rup necruţător din sufletul nostru vulnerabil, adăpostit degeaba la umbra promisiunilor înfocate … Posibil ca gelozia să fie precum umbra, însoţitoare permanentă sub soarele copleşitor al pasiunii, dispărînd doar o dată cu învăpăierea atît de fertilă a amorului trupesc şi spiritual… Nu are nici o importanţă că în final mi-am contrazis rîndurile de la început !!!
Citiți și replica dată de o femeie, aici.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
