West Side Story

15 March 2022

Dragostea, eterna poveste

În 2021, Steven Spielberg reinventează musicalul și este o minune. Recitirea celebrei West Side Story se face prin prisma unui experimentat și valoros cineast. Iubirile tragice dintre Tony (Ansel Elgort) și Maria (Rachel Zegler, care își face debutul pe ecran) – «Romeo și Julieta din New York» – capătă o nouă dimensiune într-un lungmetraj plin de muzică și lacrimi. Steven Spielberg se îndepărtează de versiunea produsă de Robert Wise și Jérome Robbins în 1961 și abordează piesa originală din 1957, o colaborare între muzicianul Leonard Bernstein, textierul Stephen Sondheim și dramaturgul Arthur Laurents. Regizorul și-a luat și libertatea de a schimba sau clarifica anumite detalii pentru a face totul mai dinamic, dar a rămas fidel spiritului poveștii originale.

Așadar, în noua adaptare, într-o secvență lungă, camera traversează un Upper West Side transformat într-un câmp de ruine, depășește gardul unui șantier, trece pe lângă un panou colorat – care afișează promisiunea unui cartier modern și primitor -, apoi aleargă de-a lungul mingilor amenințătoare de demolare. În timp ce coboară în cele din urmă la pământ, aceasta din urmă se deschide în două, iar din măruntaiele pământului iese un corp, cel al unui membru al bandei Jets; o apariție uluitoare, care anunță cumva întorsătura spectrală luată de Spielberg.

Avem parte de prima confruntare dintre două bande rivale. Această deschidere amuzantă are rolul de a contamina (prin sugestii) însăși temelia poveștii. La câteva cadre distanță, apare Tony (Ansel Elgort), printr-o modificare de scenariu (aici este un fost condamnat pocăit), devine literalmente o fantomă, pândind într-o pivniță prăfuită. În vremea asta, Maria (Rachel Zegler), probează de zor rochia albă pe care o va purta la celebrul bal, unde va avea loc întâlnirea cu Tony, își acoperă capul cu veșmântul, pe care îl compară, enervată, cu un „giulgiu”. Filmul operează în acest fel o spectralizare a figurilor care capătă pe alocuri o gamă de mare finețe în pliurile marelui spectacol strălucitor și flamboiant pe care nu omite să-l ofere. Există și un detaliu delicat: în scena de pe scări, în care Tony și Maria schimbă un sărut, trebuie să te uiți foarte clar la umbrele pe care cei doi îndrăgostiți le proiectează pe perete pentru a observa că par a fi fost ușor retușate (în raport cu corpurile actorilor). Astfel încât căptușeala sărutului precede, cu o microsecundă, adevărata îmbrățișare. „De la pântec la mormânt”, îi amintește liderul Jets Riff (Mike Faist) lui Tony. Se înțelege că West Side Story este o tragedie, dar geniul filmului constă în explorarea acestui filon crepuscular fără a sacrifica nimic din vechiul musical. Dimpotrivă, cele două dimensiuni sunt inseparabile. Ce presupune în mod fundamental dansul, în special într-un cadrul clasic cum este cel comediei muzicale? Spectacolul  oferit de mai multe corpuri care se înscriu într-un spațiu și care, prin felul în care se mișcă în interiorul acestuia, îi redefinesc contururile.

Acesta este cazul, în special, în scena emoționantă a întâlnirii dintre Maria și Tony. Acolo unde Wise a trecut printr-o suspensie a spațiului și timpului (încețoșat, decorul a ajuns să devină o zonă nedefinită, unde au dispărut ceilalți dansatori), Spielberg a optat pentru o altă strategie spațială și luminoasă. Insistă asupra privirilor schimbate, mișcările simetrice ale celor două personaje, poziționate în lateral sau în paralel. Astfel, viitorii îndrăgostiți se pot întâlni în spatele unei constelații de erupții și lumini. Urmează apoi o „epifanie”, în care nașterea sentimentului de iubire este o chestiune de armonie pură a formelor și de evidența cu care două corpuri se mișcă și interacționează pentru a inventa un spațiu care le aparține doar lor, chiar și pentru câteva secunde. Atât în ​​domeniul elegiei, cât și al romantismului, Spielberg nu pierde niciodată din vedere acest principiu fundamental – corpul face spațiu și, mai departe,  corpul conturează forma, aici poate mai mult decât în ​​orice alt musical. Acest principiu e ilustrat și în cazul confruntării din hangar a celor două bande rivale. Spielberg și Kaminski, directorul de imagine, optează pentru un mic teatru de umbre în care fiecare corp constituie mânerul unei lame care sfâșie spațiul. Acest orizont, strict fantasmagoric, își găsește una dintre cele mai uluitoare încarnări în genericul final, unde sunt filmate doar umbre invadând cadrul sau, dimpotrivă, o penumbră măturată de apariția luminii. Alternarea celor două mișcări – supremația uneia și triumful celeilalte – ne amintește încă o dată că filmul avansează hotărât între scene funerare și zboruri euforice, chiar ludice.

Pentru oricine cunoaște filmele lui Spielberg, West Side Story este punctul culminant al gustului pentru dans al cineastului, palpabil de-a lungul carierei sale, între scene de virtuozitate evidentă și romantism nuanțat de melancolie infinită. Dansul, central în economia filmului, se încadrează mai larg într-un circuit în care energia sexuală a dus neîncetat la distrugerea mediului înconjurător – în alt mod, de a reconfigura un spațiu prin corp. Există mereu, la Spielberg, în îmbrățișarea a două trupuri, o umbră care plutește, o imposibilitate a dorinței de a merge complet până la capăt, de unde cinematograful său este plin de scene în care dansul participă la o spectralizare a figurilor. În baletul aerian din Ready Player One, în care două personaje gravitează în aer (o scenă care, din nou, ne-a invitat să pliem și să reinventăm spațiul), senzualitatea apropierii corpurilor a dat naștere în lumea reală doar unei urme, a unor stimuli electrici care traversau suprafața costumului lui Wade.

West Side Story iese în evidență cu permanenta încurcătură a celor două părți, vitaliste și bântuite. Comparând cu versiunea din 1961, secvența cu celebra arie „Îmi place să trăiesc în America”, care se derula într-un decor cel puțin teatral (acoperișul unei clădiri), se deschide aici cu o paradă prin cartierul portorican unde fiecare element al decorului (haine suspendate, panouri publicitare) redesenată de Spielberg. Devine o scenă care ne amintește de cele mai bune musicaluri ale Epocii de Aur de la Hollywood, împletind tonuri mixte. Chiar înainte de acest dans, Anita (Ariana DeBose) și Bernardo (David Alvarez) s-au îmbrățișat în spatele draperiilor colorate, într-o cameră a apartamentului lor. Aici, putem înțelege motivul pentru care Spielberg a ales să adapteze West Side Story: eterogenitatea libretului devine decorul perfect pentru o sinteză a diferitelor filoane ale cinematografiei sale. Sub masca de cochetărie manieristă, filmul face din dans o matrice care îți permite să mergi aproape peste tot: melodramă, muzică pură, ficțiune cu nuanță politică. Dansul, în tradiția Broadway-ului, condensează și oficializează o sumă de interacțiuni precum lupta, dragostea, cearta („Cool Boy”, aici mutat într-un depozit dărăpănat cu vedere la râu) etc. Nici nu este interzis, chiar dacă pista din fericire nu este prea accentuată, să vezi în film o alegorie a „țarii împărțite” care este America post-Trump. Este, de asemenea, un eufemism să spunem că povestea originală oferă material pentru acest tip de semnale contemporane: un personaj ambiguu („băiețel”), tentativa de viol în grup (al Anitei) pe care scenariul le actualizează fără să fie nevoie (prea mult) de a forța linia. Putem considera cu siguranță că vizita Anitei la Doc nu este cea mai bună alegere, dar este singura în care discursul cineastului este evident. Mai presus de toate, cum să nu admirăm modul în care Spielberg a considerat libretul lui Sondheim și Bernstein drept un teren propice, inclusiv pentru piese care joacă rolul de interludii în economia narațiunii, precum „ Gee, Officer Krupke” și „I Feel Pretty” ”. Cu o abilă punere în scenă, cu un atent montaj al mișcărilor și deplasărilor actorilor, Spielberg a reușit să recitească un vechi musical, păstrându-i spiritul, dar infuzându-l cu o debordantă ispirație. Sublim, înflăcărat și atemporal, West Side Story – versiunea Steven Spielberg – pare a fi deja un clasic.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici.

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Tony Kushner după comedia muzicală semnată de Leonard Bernstein, Stephen Sondheim și Arthur Laurents

Imaginea: Janusz Kaminski

Decoruri: Adam Stockhausen

Costumele: Paul Tazewell

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: Gustavo Dudamel, David Newman

Distribuția:

Ansel Elgort – Tony

Rachel Zegler – Maria

Ariana DeBose – Anita

Mike Faist – Riff

David Alvarez – Bernado

Rita Moreno – Valentina

Coregrafia: Justin Peck

Durata: 2h 37 min



Citiţi şi

Despre viața de tenor cu George Ionuț Vîrban

Volodimir Zelenski, de la actor la președinte

Șic printre freak – The Greatest Showman

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro