Who the f*ck is Pokemon?

Gloria Alexandru

20 July 2016

gloria alexandruLa început, am urmărit niște filmulețe pe internet în care o masă de oameni de categorii diferite de vârstă aleargă compact într-o direcție, aparent fără legătură între ei, dar toți ghidați de același guru suprem: Pokemon. N-am înțeles din prima despre ce e vorba. E, încep să am o vârstă îngrijorător de adultă, așa, de 33+, și cum nu prea mă joc cu tehnologia și înțeleg să folosesc telefonul strict pentru comunicare verbală, citire mailuri și facebook, zău că n-am înțeles nimic. Nu m-au atras niciodată jocurile pe calculator, singurele minuni pe care le-am jucat fixându-mi privirea într-un aparat erau Tetris-urile, un fel de jocuri de construcție cu câștigare de puncte pe un fel de telecomandă mai mare. Îmi aduc aminte doar că se terminau foarte repede bateriile 777.

So, who the f*ck is Pokemon? Numele îmi spune totuși ceva, parcă existau acum câțiva ani niște desene animate japoneze cu Pokemon, un animăluț ciudat galben, hidos chiar. Al cărui nume vine de la Pocket Monsters, adică monștri de buzunar. Am dat search pe dl google să aflu mai multe, să înțeleg cum s-a prostit totuși lumea într-atât încât să vezi zeci de oameni, adulți, că aleargă prin metropole în cautare de pokemoni. Adică în căutare de monștri de buzunar, ca să ne înțelegem. Da’ pentru ce vi i-ar trebui, serios?! A, nu-s chiar monștri? M-am prins că sunt virtuali, dar noi oamenii ăștia mari, de mergem la serviciu zi de zi, ne facem treaba bine spre foarte bine, de creștem copii în speranța că-i vom putea învăța câte ceva din jocurile copilăriei (un șotron, un elastic, o țară-țară vrem ostași, un flori-fete-sau-băieti-orașe-sau-cântăreți), de pricep că virtualul e acolo, în device-urile astea scumpe care ne ard la buzunar, noi, ăștia mari, ce exemple dăm copilașilor?

pokemon-go

Am înțeles esența jocului: ancorarea virtualului în realitatea augmentată. Fâs. Un joc japonez a reușit într-o săptămână să creeze o dependență și o reacție fizică de-a dreptul îngrijorătoare. Reușește să capteze oameni în deplinătatea facultăților mintale ca, odată intrați în joc, să uite de realitatea înconjurătoare și să intre în realitatea augmentată, să alerge cu telefonul în mână până la prima indicație a aplicației de pe IOS sau android. Până acum, reclamele alea de interes public în care se recomanda zilnic cel puțin 30 minute de mișcare nu au dat niciun rezultat. Norocul lumii că Pokemonii au reușit să-i urnească pe oameni din anchilozarea de la birou și să-i pună să alerge haotic după cum dictează aplicația.

La oi, înțeleg fenomenul. Ciobanul, centrat bine de câțiva câini, dictează turmei încotro să o ia, iar oile în individualitatea lor nu mai filtrează informația, ci merg încotro merg suratele lor.

La oameni, fenomenul este nou și este un exemplu de manipulare masivă a unei mase de indivizi, aparent fără niciun element în comun și fără niciun țel comun, decât acela al fiecărui alergător și vânător de pokemoni de a aduna cât mai mulți monștri de buzunar.

Nici nu mă mai interesează finalitatea jocului, ce faci după ce câștigi suficienți pokemoni, cu cine te mai bați, pe care monstru de buzunar trebuie să-lomori, câți pokemoni ai reușit să clocești, nu vreau nici să mă gândesc la realitatea lui augmentată suprapusă pe realitatea unei vieți firești în care singura alergare e după tramvaiul pierdut, după bancă, să nu închidă, după taxiul care să te ducă rapid la florărie pentru că ai o mare întâlnire programată. Nu îți mai poate nimeni confirma prezența la serviciu, grădiniță, școală ori cina programată, pentru că s-ar putea să fie o luptă în desfășurare și tu să vrei să alergi să prinzi pokemoni.

Aș fi curioasă să aflu părerea unor psihologi avizați despre un astfel de fenomen, despre cum văd ei lansarea unui astfel de produs pe piață și reacția publicului pe care s-a testat deja jocul. Și din ce motive se alege o astfel de aplicație și se reacționează în așa hal la ea.

Înțeleg că în fiecare există un copil care tânjește după copilărie și după joc, dar să fim cu băgare de seamă la orice formă ce degradează omul și-l coboară de pe pragul raționalității la pragul robotului care execută o comandă.

Poate nici nu mai avem nevoie de roboți, poate o astfel de aplicație ar putea crește productivitatea în muncă, trebuie doar ca fiecare angajator să și-o personalizeze și să-și dirijeze propriii anjajați ca pe niște marionete. Îmi imaginez o fabrică în care fiecare angajat să care pokemoni în sectorul în care trebuie să ajungă, să fie nevoie să execute comenzile pe care trebuia oricum să le execute și să ajungă unde oricum ar fi trebuit să ajungă, doar că acum, ca bonus, va primi un pokemon.

Sunt semnale că deja și infractorii s-au specializat, urmăresc indicațiile aplicației, știu unde va veni turma de oi, pardon, turma de vânători de pokemoni, iar cum ăștia sunt ca și hipnotizați, pot să-și culeagă ce genți doresc de la aceștia sau de prin genți, căci oricum  posesorii lor sunt preocupați de câștigarea realității augmentate, iar cea clasică le chiar încurcă abilitățile de alergare.

Go-Go… pokemon, în altă realitate, dar nu în asta.

P.S. Mi-a plăcut o fotografie ce circula azi pe facebook cu un pokemon pe care scria: Uită de Pokemoni! Dacă vrei să alergi zilnic după o creatură mică sălbatică, fă un copil ! 

Să o căutați, merită. Nici nu necesită alergare.

Pe Gloria o găsiți cu totul aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro

 



Citiţi şi

Fostul tău iubit nu este înger, nici demon

Trenul fantomă

Zece semne că el te manipulează

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,140 views

Your tuppence

  1. Saga / 21 July 2016 18:54

    Iti inteleg punctul de vedere si pentru o perioada am fost de acord cu tine. Asta s-a schimbat acum vreo 3 ani cand am inceput sa joc Ingress (Pokemon Go are la baza conceptul dezvoltat de Ingress). In astia 3 ani am calatorit in locuri absolut minunate dar nemarcate in ghidurile de turism sau popularizate pe nicaieri. Am ajuns acolo doar pentru ca era un portal (pokemoni in jocul asta). Tot in astia 3 ani de cand joc am intalnit oameni minunati din toata Europa dar si din Romania pe care daca i-as suna la 2 noaptea nu ar spune “nu”. Jucatorii de augmented reality nu sunt niste singuratici, nu sunt niste fraieri fara locuri de munca. Cel putin in Ingress sunt oameni cu familii, copii, serviciu, colegii tai de munca ar putea juca Ingress fara sa sti, pentru ca noi am respectat locurile prin care am fost, nu ne-am dus ca turma sa distrugem tot in cale. Augmented reality a aparut si ca o alternativa la mersul pana la munca in care poti sa faci ceva doar in autobuz sau metrou (sa citesti o carte, sa verifici facebook-ul), acum poti sa si joci ceva din mers, sau sa gasesti ca ai trecut de sute de ori pe langa o casa monument istoric dar ca nu ai vazut-o pentru ca erai prea scufundat in gandurile si grijile tale. Sper ca ceea ce am scris sa iti starneasca macar un pic curiozitate in a afla mai multe despre jocurile de tipul asta si chiar daca nu vei juca niciodata sa vezi ca nu e dracul chiar asa de negru.

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro