Am auzit o poveste. Persoana îmi este apropiată, așa că empatia a intrat în funcțiune și m-am revoltat teribil. Și decât să vorbesc singură prin casă, parcă mai bine mă descarc aici… am așa senzația că cineva înțelege. 
Wtf e cu specia asta nouă de bărbat care trebuie salvată? Nu zic că rolurile s-au schimbat, pentru că nu m-am simțit niciodată demoazelă la ananghie, însă de unde demoazelii de azi?
Le-a dat Dumnezeu o pereche de coa*e, evidente, așa ca să vadă și prostu’ că le are, însă el este absolut inconștient de ele. Rol pur ornamental. Așa au ajuns să poarte blugi strâmți, glezne la vedere, epilați ca niște pui jumuliți, pensați și lăcuiți.
Următorul pas? Nevoia de a fi salvați. Cocoloșiți, protejați, alintați, să le dai, să le dregi, să le faci… că, dacă nu, îți vor aplică pedeapsa maximă – te vor părăsi! (Aleluia! – părerea mea)
Însă el chiar se crede un dar de la Dumnezeu pe care tu trebuie să îl prețuiești și mereu să trăiești cu teama că îl vei pierde.
Din păcate, văd că le mai și merge. Nu tuturor și nu cu toate. Pentru că, SURPRIZĂ!, femeia nu trebuie să salveze bărbatul ca să îi crească ficatul.
Da, avem capacitatea de a vedea o nevoie reală și le vom sări în ajutor. Îi vom ocroti și sprijini și le vom fi alături. Însă nu celor care se dau loviți pentru că sunt prea puturoși să facă ceva, nu celor cărora mamele le-au spus că sunt prinți și ei au crezut, nu celor care văd în femeie o unealtă de care să se servească.
Guest post by Nico
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Foștii care nu vor să părăsească colecția
Lungul drum al inocenței către realitate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
