18:12, într-o joi. Stau incomod pe un scaun, în microbuzul care ne duce din Pipera, rondul OMV, la metroul Pipera. Lângă mine, Dana, colega mea de la Planning, vorbeşte la telefon despre producţie, deşi programul s-a terminat de ceva vreme…
Åži pentru o fracÅ£iune de secundă mă gândesc că pe cât de repede vor trece cele 3 minute până la plecarea microbuzului, la fel de repede va trece ÅŸi viaÅ£a…
Cred că e perioada mea de bilanÅ£ anual – când afară este “recele” ăla specific de iarnă à la Bărăgan (deÅŸi suntem la BucureÅŸti) ÅŸi când sentimentul că mai îmbătrânesc puÅ£in mă apasă mai mult decât în restul anului… stare accentuată ÅŸi info-urile de pe Facebook despre câţi ani s-au scurs de când au murit Anca Parghel, Alexandre Dumas, Mozart …
Anul ăsta a fost mai bun parcă decât celălalt, continuă introspecÅ£ia, dar la fel greu… pentru fiecare mică reuÅŸită, luptă, luptă ÅŸi iar luptă. Nu pentru că eu o duc mai greu decât alÅ£ii, ci pentru că, după părerea celor din jurul meu, aleg să complic totul…
Oare ce rămâne în urma noastră? După ce noi nu mai suntem? Amintirile celor care vin la pomană ÅŸi între două lacrimi ÅŸi o Å£uică zic “era om cumsecade, săracul”? Crucea la care copiii ÅŸi, cu mult noroc, nepoÅ£ii vin să aprindă grăbiÅ£i o lumânare de PaÅŸte, o scurtă haltă în drum spre discotecă?
Dacă m-am născut ca să fiu doar un indicator demografic, ÅŸi nu Mircea Eliade, Audrey Hepburn sau Roger Waters, cum mă împac eu în sinea mea cu obsesia de a fi Å£inută minte pentru ceva semnificativ, de a fi lăsat în urmă ceva înălţător pentru oameni? Å¢inându-mi predici în cap despre cât valorez pentru familia, prietenii ÅŸi colegii mei? Nu merge, am încercat iar ÅŸi iar. Cred că sufăr de o formă ciudată de orgoliu, trufie, aroganţă sau cum s-o numi asta…
Nu vreau să îmi fie Å£inut minte numele ÅŸi atât (ar fi simplu, o apariÅ£ie cu ceva “senzaÅ£ional” de stupid prin vreo gazetă de can-can ÅŸi mi-aÅŸ afla o scurtă ÅŸi vulgară notorietate). Vreau să simt că am făcut ceva cu viaÅ£a mea pentru ceilalÅ£i, ceva care să îi inspire, să îi ajute, să îi consoleze, să îi dispere… orice, numai să îi facă pe ceilalÅ£i să îşi amintească că sunt oameni… că viaÅ£a trece într-o clipă ÅŸi că, oricât ne-am dori, nu se poate să fie ca în zicala aia cu “dă-mi Doamne la 20 mintea de la 40″…
Dacă nu ne ţine minte cu adevărat nimeni, dacă nu luăm nimic cu noi pe lumea cealaltă, de unde masochismul ăsta de a ne strădui, de unde aroganţa de a ne închipui că însemnăm ceva deosebit, de unde forţa de a ne îngropa copiii, de unde imaginaţia care ne transpune în Capela Sixtină când nu mâncăm decât pâine cu ceai din coji de nuci, de unde amăgirea că într-o zi vom fi cu adevărat fericiţi?
ÃŽmi cam dă cu minus la întrebările astea…
Sau poate că am un răspuns: din infinita, miraculoasa şi inexplicabila natură unică a fiecărui individ. Când pregătesc găluşte, consistenţa lor nu îmi iese niciodată la fel, deşi folosesc aceeaşi tehnică, aceleaşi ingrediente şi aceleaşi cantităţi. Îmi închipui că aşa a plămădit şi Creatorul oamenii şi la fiecare dintre ei a ieşit ceva special faţă de cel dinainte. Asta sau poate nu ştiu eu să fac găluşte.
Oamenii sunt semnificativi prin viaÅ£a lor, pentru că se las inspiraÅ£i de ceva: fie de lucruri negre – vezi criminalii în serie, fie de lucruri aparent imposibile – vezi povestea dragei Temple Grandin, fie de supravieÅ£uire – vezi forÅ£a celor din lagărele naziste, fie de o vocaÅ£ie mai presus de natura uneori egoistă a omului – Maica Tereza, de o pasiune mai presus de preferinÅ£ele lor din dormitor ÅŸi de consecinÅ£ele acestora – vezi Freddie Mercury. Åži exemplele continuă. Alăturarea acestor exemple nu îi dezonorează câtuÅŸi de puÅ£in pe unii sau pe alÅ£ii, este doar o înÅŸiruire de exemple care îmi vin acum în minte…
Pentru cei ce nu figurează în galeria recunoaşterii internaţionale, pentru noi, oamenii de rând, există, la fel, ceva ce ne inspiră.
Când nu mai poţi să vezi bine din cauza plânsului, când ţi se pare că lumea s-a terminat, când nemernicul ăla de soare răsare din nou, parcă în ciuda ta, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, când te rogi, implori, cerşeşti ajutor, când te urăşti pentru că eşti slab sau crud, întotdeauna, combinaţia asta de moştenire genetică, educaţie, mediu, caracter, experienţe trecute, predispoziţii face un clic, undeva în capul tău.
Clicul poate fi declanşat de lucruri cu adevărat dure sau de aparente banalităţi. Clicul durează o fracţiune de secundă, însă este suficient pentru a te face să continui, să te încrâncenezi să mergi mai departe. Să îţi făureşti în continuare vise, să ignori nepăsarea celorlaţi, să sfidezi părerile preconcepute, să nu te opreşti NICIODATĂ!
Vei fi Å£inut minte de apropiaÅ£i sau de lumea întreagă pentru că, oricât de greu a fost, Å£i-ai Å£inut capul sus ÅŸi ai ieÅŸit din cele mai ale dracului situaÅ£ii… pentru că “you are one of a kind”…
Atâta timp cât cei din jurul tău te Å£in minte, nu vei fi murit niciodată. Lupta pentru viaţă se dă în cele mai felurite metode ÅŸi “scapă cine poate”, cum poate, cu ce mijloace are la îndemână. Fie că sunt oamenii sau alte lucruri care te ajută – muzică, sex, literatură, sport, social media, reverie, este important să îţi găseÅŸti pârghiile care te ajută ÅŸi te vor ajuta să supravieÅ£uieÅŸti pentru a putea fi Å£inut minte.
Cel mai frumos epitaf pe care ţi l-ar putea închina cei care te cunosc, în gând, ar fi, poate, acesta:
“Aici se odihneÅŸte un alergător de cursă lungă care, în maratonul spre destinaÅ£ia de dincolo, ne-a atins pe toÅ£i pentru o secundă, făcându-ne să rămânem încremeneÅ£i de uimire, vâzându-i deteminarea de a nu se lăsa bătut. Un om care a trăit frumos.”
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă mamă
M-au numit “instabilă emoÈ›ional”
Jurnal de Arizona: Draga mea Menopauză
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
