Familia nucleară, într-o viziune apocaliptică – Juste la fin du monde/It’s Only the End of the World

Mădălina Dumitrache

3 October 2016

Mădălina DumitracheXavier Dolan, copilul teribil al cinema-ului actual? Ne stau la îndemână: drag, răsfățat, talentat, turbulent. Dar de ce teribil? Există numeroase filme ale sale care-au uimit. Ivit dintr-un peisaj tern, tânărul quebecoaz a detonat moleșeala și-a devenit un fel de specialist postmodern în amoruri imposibile. La doar 27 de ani, a reușit să obțină, cu Juste la fin du monde, Marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes, 2016.

Stăruitor, talentatul Xavier Dolan a ocolit cu obstinație facilul: regizorul canadian a adaptat pentru ecran o piesă de teatru (scrisă de Jean-Luc Lagarce în 1990, înainte de-a fi fost răpus de SIDA), distribuind actori francezi în  noul său „număr de magie”.

juste-la-fin-du-monde-1

Juste la fin du monde narează povestea unui tânăr autor care, după o absență de 12 ani, revine în satul natal pentru a-și anunța propria moarte. Intelectual tânăr, autor cunoscut și respectat, homosexual asumat, Louis a rupt toate punțile cu trecutul său de mai bine de 12 ani, deși niciodată n-a uitat de aniversări, de cărțile poștale și de cele două-trei rânduri „regulamentare”. Este admirat, așteptat, deși nimeni nu se simte în stare să-i reproșeze faptul că și-a uitat mama, fratele și sora. Știindu-se condamnat definitiv de boală, el venise să anunțe iminenta dispariție, dar, va pleca câteva ore mai târziu, fără să fi fost în stare să-și anunțe propria moarte, rămânând cu inima greu încărcată cu amărăciune.

juste-la-fin-du-monde-2

Din start, un astfel de subiect trezește suspiciuni și reacții de respingere. Spectatorii, deja obișnuiți cu producțiile acestui cineast, pot extrapola și așa vor observa ironia (o particularitate care marchează clar opera acestui artist). Devine ușor de recunoscut estetica realizatorului canadian, care se joacă cu glamourul actorilor, adesea prea strident machiați, cu muzica de factură electro-pop (Blink 182, Moby) furtunoasă și costumele fistichiu tăiate, toate într-un fel de kitsch art. Odată depășite barierele impuse de aceste piste false, cu aer publicitar, Xavier Dolan sugerează mai mult decât o fac aceste aparențe.

juste-la-fin-du-monde-3

Începe prin a ne arăta ce se află în spatele ușilor închise, acolo unde fiecare ar vrea să spună ceea ce are pe suflet; nimeni nu găsește, însă, cuvintele cele mai potrivite. Louis pândește momentul în care să îi vestească faptul că acesta e sfârșitul-vizita sa, cea de pe urmă. Toți clocotesc mocnit sub presiunea acestei tensiuni nedescărcate și nimeni nu reușește să se debaraseze de amărăciunea nedeclarată. Gaspard Ulliel este uimitor – tăcut, ezitant, tulburat – în rolul eroului principal. Atent dirijat și excelent surprins de camera de filmare, junele artist pare să fi uitat ritmul „clanului” său. În fața lui se vor regăsi patru tipologii distincte, dar pline de culoare. Astfel, mama (Nathalie Baye) – vulgară, machiată în exces, guralivă – disimulează abil scăpările din familia sa. Femeia costumată în satin roșu, înzorzonată, ojată cu albastru pe unghii și purtând perucă este pironită într-o buclă temporală a unei așa-zise fericiri familiale, dar despre a cărei existență reală vom avea motive serioase de îndoială. Léa Seydoux este, aici, sora mai mică, prea puțin cunoscută de Louis, cea care are mereu câte-o criză de nervi, calmată rapid cu un joint – mai ales dacă fratele mai mare „te calcă pe nervi”. Vincent Cassel un frate mai mare țâfnos, dar fragil și chiar duios în unele situații. Soția sa, Catherine, este întrupată de Marion Cotillard, într-o apariție specială: blândă, liniștitoare, dar nesigură pe ea. Catherine înțelege totul din prima, dar nu-și găsește și cuvintele potrivite. Cu această echipă, Dolan a construit un film magnific. Atent, realizatorul ne oferă, din când în când, pauze de reflecție, semnând și montajul filmului. Ritmul este dat și de flashbackurile atent decupate și asamblate cu un fond sonor pe măsură (muzica: Gabriel Yared). Patosul ficțional este dens, sofisticat și dezlănțuie o adevărată  vâltoare emoțională.

juste-la-fin-du-monde-4

Louis/Gaspard Ulliel, încărcat cu emoții – încă din avion -, va schimba „celula” aeriană cu una mai încărcată cu viață: casa mamei sale, pe care n-a mai văzut-o de 12 ani. Ca într-o alegorie a copilăriei pierdute, îl vedem pe Louis în obscuritatea avionului încercând să zărească satul natal așa cum copilul de odinioară avea, în joacă, ochii acoperiți cu mâini; un altfel de Orfeu ieșit din Infern. Decupajul ales pentru a ilustra sosirea sa este edificator: în holul casei, calibrarea tonurilor reci se face treptat, de parcă ele însele ar prevesti moartea iminentă a eroului, iar melancolia va contamina întregul ansamblu. Deși reunită, familia nu a fost nicicând mai fragmentată, Xavier Dolan optează pentru fotografii statice, care se-nșiruie una după cealaltă.   Pe măsură ce dialogurile se-ncheagă, figurile – mamei, fratelui și-a soției sale, apoi a eroului – se prezintă pe ecran, inducându-ne ritmul psihologic. Ca și la alte filme ale lui Dolan, cuvintele rostite rămân mai degrabă suspendate, ca un fel de abur care învălui adevărurile/vinile nerostite (o absență mult prea îndelungată a fiului, tatăl decedat, relația dintre frații Louis-Antoine e una de tipul Cain-Abel, „rebela eternă”, Suzanne, lipsită de repere paternale). Tăcerile învăluite de priviri anunță acel catharsis amânat până la finalul filmului.

juste-la-fin-du-monde-5

Momentele de tensiune dramatică din film nu sunt altceva decât (pentru cei mai mulți dintre spectatori) o încercare, o experiență claustrofobică pe care o împărtășesc cu personajele  (închise în ele însele) de pe ecran. Nu contează dacă filmul pierde din intensitate în ultimele secunde. Xavier Dolan își dovedește din nou măiestria în a realiza o melodramă fără cusur.

Programat în festivalul Les Films de Cannes a Bucarest :

Duminică, 16 Octombrie 2016, ora 21:00,  CinemaPro

Sâmbătă, 22 Octombrie 2016, ora 18:30, Sala Auditorium a MNAR (Sala Mică a Sălii Palatului, Știrbei Vodă, 1-3)

Regizor: Xavier Dolan
Scenarist: Xavier Dolan
Operator: André Turpin
Muzica: Gabriel Yared
Producător: Sylvain Corbeil, Xavier Dolan, Nancy Grant, Nathanaël Karmitz, Michel Merkt
Monteur: Xavier Dolan
Distribuţia:
Nathalie Baye (Mama)
Marion Cotillard (Catherine)
Léa Seydoux (Suzanne)
Vincent Cassel (Antoine)
Arthur Couillard (Gaby)
Gaspard Ulliel (Louis)

Durata: 95 minute

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Marele Premiu al Juriului: Xavier Dolan
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Xavier Dolan

Premiera oficială (la București): 28 octombrie 2016

 

Citiţi şi

Femei care luptă pentru un bărbat

Da, era însurat

Există peşti răpitori acolo?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
841 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro