În viaţa mea există două feluri de oameni: cei cu trăiri şi cei fără. Cei ce îşi manifestă trăirile, lăsându-se pătrunşi de ele până la măduva inimii şi cei care le scuipă drept între ochi, de parcă ar fi nişte boschetari ce vor să te facă la buzunare. Pe cei fără trăiri manifeste îi ocolesc, uneori îi batjocoresc, dar în sinea mea mă declar fascinată de ei, aş vrea să le port haina cugetului măcar o săptămână. Pe cei cu trăiri glăsuite îi caut, le sunt tainic sfătuitor şi îi plâng în sinea mea, intuindu-le tremurul, nesiguranţa, revolta şi praful de puşcă din vene. Am încercat o perioadă să fiinţez şi eu fără trăiri. Să le leg cu lanţul de calorifer, să nu le mai arunc aşa despuiate înaintea celorlalţi. Să îmi transform inima într-o piatră, mereu cu acelaşi colorit şi compoziţie.
Fiziologic, mâinile îmi erau amorţite, îşi pierduseră deprinderea strângerii, iar inima se zbătea într-un heleşteu mirosind a stătut, cu salturi asemănătoare bibanilor bezmetici, ce vor să scape din juvelnic.
Am înţeles curând că fiind astfel mă chinuiam de două ori: o dată pentru că nu mai puteam să îi intuiesc, să îi adulmec pe oamenii cu trăiri şi apoi pentru că nu aveam ce să pun în locul din care excavasem trăirile, când în marea mea înţelepciune am decis să renunţ la ele.
AÅŸa că mi-am dat două palme, mi-am făcut “autocritica” ÅŸi apoi am concluzionat: la ce mama naibii serveÅŸte să porÅ£i un văl ÅŸi un rând de haine care nu sunt ale tale? Ce rost are să te prefaci că eÅŸti altcineva? Ce scuză avem pentru că încercăm mereu să fim altcineva, comparându-ne de multe ori cu oameni cărora nu le cunoaÅŸtem deloc dedesubturile? Dacă doar o viaţă există, de ce ne batem joc ÅŸi de noi ÅŸi de ea încercând să ne schimbăm năravul? A, da, ne formăm, ne cizelăm, ne educăm, ne integrăm, ca să fim acceptaÅ£i de societate. Societatea are însă mulÅ£i din ăştia ca noi, pătimaÅŸi, fremătători, revoluÅ£ionari pe dinăuntru, care se nasc ÅŸi mor asemenea unui foc de paie, din ăştia cu capsa pusă ÅŸi chitiÅ£i să spună ce gândesc, să fie pe dinafară aÅŸa cum sunt pe dinăuntru, cizelându-ÅŸi doar apucăturile ce ar putea face rău semenilor lor – cu vorba sau cu fapta.
Altminteri, ăştia cei mai huiduÅ£i din istorie că s-au numit visători, romantici, apucaÅ£i, distruÅŸi sau inadaptaÅ£i, trăind mereu intens cele mai ordinare sau extraordinare aventuri ale cotidianului, trebuie lăsaÅ£i în pace. Nu vrem să fim îmblânziÅ£i ÅŸi transformaÅ£i în marcă de maÅŸini asemenea Mustangilor, nu vrem să plecăm capul sau să ne scoatem pe centură cugetul, aÅŸa, neîncetat. Compromis? Da, îl cunoaÅŸtem, îl îmbrăţişăm, doar atâta timp cât nu devine un mod permanent de a ne pune pe “silent” trăirile cele mai adânci.
Să crezi în ceva poate fi demodat şi generator de compasiune sau de dezgust, căci oamenii îi detestă uneori pe cei ce diferiţi de ei sau pe cei ce li se par de neînţeles. Să ţii morţiş să vezi în oameni ceva ce nici măcar ei nu văd câteodată înseamnă să fii absurd. Să te laşi pradă constantei pendulări între trăiri extreme, multe la număr, se poate numi instabilitate emoţională.
Dar dacă renunÅ£i la a simÅ£i nu renunÅ£i la a trăi? Ce aÅŸa mare merit e să fii robot? Prefer să îmi simt palmele sângerând ÅŸi gura spumegând, creierul arzând ÅŸi plămânii fremătând … E mai bine decât să nu simt nimic.
Nu, mamă, nu vreau să fiu în rândul lumii! Da, tată, sunt sigură că vreau să o iau ÅŸui, nu, mamaie, nu mă interesează cât am de pierdut în viaţă dacă o Å£in tot aÅŸa, da, domnule profesor, chiar cred că să fii diferit e o binecuvântare, nu dragul meu, nu sunt deranjată emoÅ£ional, nu, ÅŸefu’, nu vreau să port poker face-ul corporatist!
Åži asta e o decizie asumată. Până să fie asumată, a fost meditată, internată la azil, radiografiată din toate unghiurile, îngropată cu tot cu colivă ÅŸi apoi dezgropată cu sunet de soft rock în fundal…
Mă ÅŸi văd într-un balansoar cu mânere de nuc, “tatuate” cu anii frumoÅŸi din viaţă mea ÅŸi retrăind, nu rememorând, tot ceea ce a avut viaÅ£a mai surprinzător de oferit.
Åži retrăirea asta, la 50, 60 sau câţi ani o vrea “Bărbosul” să mă lase pe pământ, merită cât toate durerile ce mi-au defriÅŸat inima la un moment dat.
AÅŸadar, SÄ‚ TRÄ‚IM!
Citiţi şi
Citiţi şi
Câți ani de frumusețe mi-au mai rămas?
Beneficiile administrării de Coenzima Q10 Lipozomală pentru întregul organism
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
