…Ploua. Cu ochii ațintiți în tavan, pentru a nu știu câta oară în acea săptămână, sorbea din ceașca ei de porțelan franțuzesc cu buchețele de lavandă pictate fin, asemenea picăturilor de ploaie ce se jucau pe pervaz.
O aștepta pe Carmen, fata vioaie, cu părul roșiatic, buclat și zâmbet inocent, pe care o cunoscuse la o conferință în capitală. Dintre sutele de oameni care i se perindaseră Adelei prin fața ochilor în ultimele luni de când călătorea, Carmen reușise să îi atragă atenția prin firea ei zglobie și prin râsul ei molipsitor. Poate pentru că îi amintea de copilărie, perioada cea mai fericită a vieții ei, își oglindea în ochii ei visele de odinioară, cuvintele nespuse și jurămintele încălcate.
După multe cafele băute în cele mai inedite locuri din București, deveniseră oarecum confidente și, nu de puține ori, Carmen o sfătuise pe Adela să scrie despre viața ei, măcar în scop terapeutic, însă cea din urmă refuzase de fiecare dată, considerând că diplomația e cheia spre un viitor ilustru, dacă nu al ei, cel puțin al copilului ei.
Și totuși, în ziua aceea, avea să povestească…
(…)
Trecu ceva vreme de când Adela învârtea cana de cafea în palmele ei fine, repetând: Când sufletul tău, adunat în îmbrățișări de mânuțe mici și zâmbete cristaline e într-un loc, mintea în altul și visele în palmele tale, cum le aduni pe toate în același punct? Când o parte din tine „urlă” să plece și cealaltă te face să șoptești „Poate e târziu” și să lași privirea în jos în semn de resemnare, ce ar mai fi de făcut?
Atitudinea Adelei era rezervată. Primise o nouă ofertă de muncă, într-un loc în care se visa de mică, căci ei îi plăcea tumultul unui oraș aglomerat, un oraș în care avea să cunoască oameni noi, avea să uite și, poate, avea să zâmbească cu adevărat după mulți, prea mulți ani.
– Și acum, ce? Iar o luăm de la capăt… zise ea, oftând, în timp ce Carmen se strecură în apartament.
– Heeeeeeei… străino, ce faci? Ai uitat să încui sau aștepți musafiri?? Alții decât diva de mine??Așa se face la Moldova, nu?! zise Carmen, zglobie, însă nu primi drept răspuns decât câteva secunde de liniște… Adela?! Adela, TU plângi ?!? (Și eu care mă gândeam că ai devenit imună).
– Eu?! zise Adela, deznădăjduit… eu nu plâng decât pentru nedreptate și câteodată e nedrept, e nedrept ca arta actoriei să stea în mâinile amatorilor, e nedrept să fii blamat pentru aparențe, e nedrept sa fii o marionetă într-o piesă de teatru ieftină, în care nu știi cum vei fi interpretat de către actorul mânuitor …în timp ce vocea îi tremura cu fiecare cuvânt rostit.
– Dar nu TU ai ales asta?!
– Nu, au ales alții pentru mine, eu doar mi-am asumat consecințele și rolul de personaj negativ.
– Păi, și?! Finalul e deschis… încă se poate schimba…
– Finalul cui?! Al meu, al ei, al lor – cei ce au acceptat sa fie complici la o intrigă doar presupunând punctul culminant? Dar oare câte puncte nu s-au pus până atunci?
– Știi că putem adăuga și elemente iluzorii – de efect, să le zicem, ai putea capta atenția celor ce îți vor citi povestea.
– Să scriem o dramă, zici?! Tu vrei o poveste?!
– Da… din frânturile pe care mi le-ai povestit zilele trecute, ar fi una numai bună de tipar…
– Nu, Carmen, ei vor o dramă, datoria mea e să zâmbesc, să fiu puternică și să le ofer efectul invers al poveștii la care se așteaptă. Ei vor o poveste cu care să impresioneze și să epateze, eu vreau partea mea de adevăr. Poate nu o va asculta nimeni, poate vor considera că blufez, poate deja m-au catalogat înainte să mă cunoască, poate știu că am iubit mai mult decât am fost în stare să o fac, poate știu că am rănit, mai mult decât mi-am dorit, poate cred că am mințit acolo unde adevărul meu nu era în concordanță cu dogmele lor morale. Poate toate acestea la un loc, așadar, urmează partea mea de adevăr…
– …Bine, boss. Cu ce începem?!
– O să facem să fie o poveste …una cu unicorni și vrăjitoare fără mături, cu mere otrăvite pe care le-a înfulecat calul prințului, așa încât zmeul a ajuns înaintea lui la prințesă.
– Ești nebună? Ca să îți vinzi povestea îți trebuie cel putin două inimioare, trei like-uri și o întâlnire stabilită pe Facebook. Despre ce o să vorbim în cartea asta? Oamenii vor drame, subiecte de cancan, bârfe… acum cât e cald fierul, poți denigra și tu, adaugă două-trei elemente, facem rating, impresionezi audiența…
– Și în tot timpul acesta, copilul meu trăiește în minciună… Nu, Carmen, o să scriem adevărul… Notează: A fost odată ca niciodată o fetiță care se juca cât e ziua de lungă și alerga mielușeii și bobocii prin iarbă , cântând la mandolină și proiectând căsuțe între cei doi meri din livada bunicilor…
– Fata mea, cărei categorii de vârstă ne adresăm… e pentru preșcolari?! Scuze, dar o dăm în penibil.
– Am acceptat să-ți spun povestea cu condiția să o prezinți așa cum e ea…
– Și cum e ea?!
– Ea e …a good girl gone bad. O fetiță simplă, cu aripile visurilor tăiate, cu zâmbet forțat, cu voce timidă și cu dor de Oameni… ea ar fi iubit până la neștire oamenii, însă oamenii au trădat-o; ar fi strâns în brațe și ar fi dezmierdat, însă oamenii au mințit-o; ar fi construit punți pentru ei, însă ei au dărâmat zidurile de susținere.
– Tu ai iubit cu adevărat vreodată, Adela??
– Mai mult decât pe mine…
– Și?!
– O să-ți povestesc la momentul potrivit.
– Atunci să începem… „A fost odată ca niciodată o fetiță…”
Guest post by Black Swan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
