Dacă mâine aș câștiga la loto, n-aș mai avea nicio grijă tot restul vieții.
Dacă aș fi ales să dau admiterea la UNATC, în loc de Drept, acum aș fi fost mai împlinit.
Dacă nu mă căsătoream așa devreme, eram și eu mai liber.
Sunt vorbe pe care le auzim des, fie că sunt rostite de prieteni, cunoștințe sau colegi de serviciu, fie că reprezintă chiar articularea gândurilor noastre. E doar un moft, o joacă nevinovată a minții, o idee fără consistență și culoare sau putem spune că trăim sub imperiul lui dacă? Din păcate, înclin să cred a doua variantă.
Astfel, în majoritatea cazurilor, dacă devine dintr-o simplă conjuncție subordonatoare un instrument dictatorial de organizare a vieții, căruia i te subordonezi cu întreaga ta ființă. Cu alte cuvinte, un tiran în toată regula.
Ca orice tiran, dacă este coercitiv și liberticid.
Coercitiv, întrucât îți obligă mintea să gândească într-o singură direcție, să accelereze în marșarier pe o autostradă cu sens unic. De ce în marșarier? Paradoxul este că, de fiecare dată când îl invocă pe dacă, mintea dă cu spatele, se întoarce în trecut, având totodată iluzia că merge înainte. De fapt, sensul unic al autostrăzii este la rândul lui o himeră, fiindcă nu poți să înaintezi în trecut, să dezgropi un timp deja mort și îngropat și să-l învii ca pe Lazăr, crezând că, astfel, ți se poate schimba direcția vieții, adică prezentul și viitorul. Este o imposibilitate logică.
Și aici ne întoarcem la a doua caracteristică a tiraniei lui dacă și anume uciderea libertății. Obligându-ți mintea să se întoarcă în trecut pentru a alege un viitor improbabil, dacă îți asasinează liberul arbitru. Nu mai poți trăi cu discernământ în prezent, din moment ce te-ai substituit unei alegeri care nu face altceva decât să-ți șteargă cu buretele prezentul. Concecințele sunt dezastruoase în plan existențial: viitorul care ar decurge firesc din prezentul trăit cu asumare și în cunoștință de cauză nu mai poate exista, se va nărui asemenea unui bloc de locuințe prost conceput.
Într-un anume fel, putem face o analogie între urmările tiraniei lui dacă și crenguța lui Stendhal aruncată într-o salină. Deși scriitorul clasic francez se referă la iubire în teoria potrivit căreia mintea noastră, în absența persoanei iubite, are tendința să-i înnobileze trăsăturile fizice și de caracter, formând în imaginație acele frumoase cristale de sare care se depun pe crenguța lăsată în mină, nostalgia este liantul care leagă teoria lui Stendhal de subiectul eseului de față. Nostalgia unui timp netrăit.
Cameron Diaz în rolul lui Mary Jensen din filmul “There’s Something About Mary” (1998).
Această nostalgie a timpului netrăit este sinonimă cu autoiluzionarea și își face simțită prezența cu precădere când vine vorba de rețelele sociale. Câți dintre noi, urmărind pe Instagram postările din Dubai sau Maldive ale unui influencer ori ale unei persoane publice, au spus în sinea lor: Dacă aș fi avut și eu viața lui/ei, sigur aș fi fost mai fericit/ă? Să crezi că viața ta ar fi semănat ca două picături de apă cu cea a persoanei urmărite dacă ai fi beneficiat de aceleași venituri și același statut social, să te imaginezi în locul persoanei respective, considerând că asta îți va aduce automat fericirea mult visată, ține iarăși de dictatura lui dacă. În plus, la tirania lui se adaugă această interfață media între noi și ceilalți, între muritorii de rând și celebrități, reprezentată de Instagram și celelalte rețele sociale.
În momentul în care îți sacrifici prezentul pe altarul nostalgiei timpului netrăit, rețelele sociale sporesc confuzia, în loc s-o limpezească. De așa manieră, încât nu mai ești în stare să deosebești virtualul de real sau simulacrul de adevăr. Fericirea afișată de cele mai multe ori cu ostentație pe rețelele sociale este praf în ochii urmăritorilor. Un praf colorat, strălucitor, parfumat sau cum mai vreți să-i spuneți tot praf rămâne în final, are aceeași natură efemeră și lipsită de concretețe. În fond, de pe fotoliu sau canapea, nu poți avea acces, prin interemediul unui ecran, la culisele vieților unor celebrități, nu ai de unde să știi ce zace în sufletul lor, dacă zâmbetele și banii aruncați în stânga și-n dreapta sunt lucruri genuine sau fac parte din brandingul personal.
Tot la același capitol al rețelelor sociale, tirania lui dacă se insinuează și mai perfid în mințile noastre, atunci când prietenii se dau mari cu postări din vacanțe scumpe în locuri de preferat exotice. Fiindcă aici intervine și meritul (sau înțelesul răstălmăcit al ideii de merit) care pune sare pe rană: dacă el/ea își permite, eu cum de nu pot? Un influencer, oricâtă putere de atracție ar exercita grație lui dacă, rămâne, în cele din urmă, un necunoscut, o țintă îndepărtată și abstractă, pe când un prieten… Întotdeauna îți îndrepți tunurile invidiei spre aproapele tău decât spre cineva pe care nu-l cunoști, fiindcă aproapele reprezintă o țintă clară și concretă, celălalt nu.
Dacă și el/ea a fost acolo și a văzut cutare lucru, atunci înseamnă că eu sunt ultimul fraier!
Și uite așa tirania lui dacă dovedește că nu îți afectează doar ție viața, ci are potențial distructiv și în privința prieteniilor tale!
Dar până să se ajungă la acel point of no return este necesar să înțelegem simptomele și cauzele lui dacă. Mai relevant decât autoiluzionarea pe care o argumentează Stendhal în teroria cristalizării este următorul citat din Burnt Norton, primul poem din cliclul celor Patru Cvartete ale lui T. S. Eliot: “neamul omenesc nu poate îndura prea multă realitate”.
Sună pesimist, fără îndoială, ca și cum am fi cu toții predispuși genetic să căutăm motive, justificări sau, pur și simplu, supape pentru a evada din realitate. Dar nu e acesta adevărul?
Nu simțim în multe momente că realitatea ne scapă printre degete, de parcă s-ar ghida după niște legi ale hazardului total inaccesibile nouă sau s-ar manifesta într-un limbaj ininteligibil? Ba da. Și oricât am încerca s-o descifrăm, înțelegerea noastră e prea limitată pentru a o putea cuprinde în totalitate. Drept urmare, atunci când realitatea devine din cale-afară de sufocantă și claustrantă, ne refugiem în vicii (alcool, sex, droguri, jocuri de noroc ș.a.m.d.). Iar viciile, dacă sunt lăsate să se manifeste fără opreliști, duc în timp la o și mai proastă înțelegere a realității.
Tot dacă, vedeți? Dacă aveam mai mulți bani/mai mult noroc/un partener de viață mai potrivit…Ne apasă aceste gânduri atât de mult, încât credem că prima sticlă de tărie pe care punem mâna sau prima cucerire într-un club de fițe reprezintă medicamentul de care avem nevoie pentru a ne vindeca de bolile realității. Am putea spune, în cazul viciilor, că dacă este clorofila care absoarbe întunericul, făcând răul din noi să crească și să se întindă asemenea unei iedere negre.
Și atunci ce e de făcut, având în vedere natura noastră atât de slabă? Cum putem ieși din cercul vicios al tiraniei lui dacă? Mă gândesc la o posibilă resemantizare a cuvântului. Adică, să-l investim pe dacă cu o conotație existențială pozitivă, astfel încât să transformăm tirania lui într-o democrație. Dacă muncesc mai mult, poate o să ajung unde mi-am propus. Sau dacă nu mă mai las frământat de tot felul de lucruri mărunte, atunci aș fi mai liniștit.
Observați diferența? În privința acestor două exemple, mintea noastră nu mai gândește trecutul ca pe un timp potențial viu și generator de noi direcții (ceea ce am văzut că este un nonsens), ci se concentrează pe prezent, pe acțiunile care pot modela prezentul într-un viitor plauzibil. Astfel, dacă își pierde din atributele tiranice de coerciție și ucidere a liberului arbitru. Puterea de gândi prezentul revine în mâinile noastre și ce dovadă a libertății mai mare decât aceasta putem găsi?
În cele din urmă, parafrazându-l pe Kazi Ploae (unul dintre rapperii underground preferați ai generației mele), dacă alegi să nu lupți, viața e o pierdere de vreme.
- S. Eliot – Tărâmul pustiit și alte poeme 1909-1962, trad. de Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu, Adriana-Carmen Racoviță, Ed. Humanitas, București, 2022.
- Kazi Ploae – Prea târziu, prea devreme (album Vise triste)
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O reflecție psihologică despre cât (ne)valorăm în oglinda celorlalți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
