Pentru că nimic nu este întâmplător, în anul 1933 Paștele s-a sărbătorit la fel ca în anul acesta, pe 16 aprilie. Câte s-au schimbat în aproape un secol? Totul și prea puțin.
Atmosfera din Vinerea Mare (14 aprilie 1933) și ziua Paștelui (16 aprilie 1933) la biserica din comuna Orlea, județul Olt (la acel moment Romanați), așa cum a descris-o străbunicul Constantin Cumpănașu, învățător.
***
14 Aprilie – Seara înmormântării lui Isus.
Majurul (Plutonier-major), ca-n toți anii, se enervează și face strașnică poliție.
Mai puțină lume ca în anii ceilalți.
Lumânări multe. De-abia se aprind, și cântărețul le stinge, ca să facă loc altora să fie aprinse. Cele stinse, așa întregi cum sunt, se chitesc* frumos și se transportă în altar. Să apreciez pe jumătate, și 20 kg lumânări tot s-au strâns. Credință și comerț.
Privindu-i pe cei care vin în biserică, caut să stabilesc moralitatea, cinstea și demnitatea fiecăruia. Nu sunt mai mult de 4-5% care să poată păși pragul bisericii fără pată pe sufletul lor. Mă gândesc la netrebnicia celorlalți, venit-au cu gândul pocăinței? Îi văd venind și-n alte zile la biserică, dar fapte și gând creștinesc nu văd la ei. De aceea cred că nu vin să se pocăiască, ci am credința că vin să se roage către un Dumnezeu al lor, care i-a ajutat până în prezent, și ca să-i ajute și de aci înainte: să înșele, să mintă, să sfideze și să meargă în progres cu starea materială.
Câteva femei, lovite de curând de coasa morții, în familia lor, cu paliditatea feței bruscată de ochi adânciți de lacrămile ce s-au scurs pân´ce izvorul le-a secat, acoperite cu doliul nelipsit, te transportă într-adevăr la suferințele pe care Crist le-a suferit pe cruce.
16 Aprilie – Sf. Paști. Cu grabă și multă înghesuială poți lua Paști. La ieșire se ocolește biserica pe la sud, în timp ce toți trebuie să guste întâi pește sărat și apoi ouă roșii ori altceva.
*Regionalism păstrat până azi în Oltenia, desemnând acțiunea de a ordona obiecte unul peste celălalt, în grupuri.
Foto Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” din comuna Orlea, județul Olt – locul unde s-a petrecut acțiunea descrisă în jurnal
O scenă atemporală, care surprinde repere psihologice ale unor personaje reprezentative pentru lumea de ieri și de azi, de la sat sau de la oraș. Și încă o expresie a faptului că oamenii mor, iar comportamentele se transferă succesorilor, astfel că regăsim:
- Autoritatea formală: Îl urmărim pe domnul plutonier-major plimbându-se printre sătenii adunați la biserică, apostrofându-i și ordonându-i. Îl recunoaștem fără efort în descrierea din jurnal, pentru că el este reprezentat și azi pretutindeni, în profesii care au legătură cu manifestarea autorității. Audiența nu contează, atât timp cât îi oferă pretextul pentru a-și exercita puterea. Și doar pentru că poate, face strașnică poliție, deși la slujba bisericească din 1933 era prezentă mai puțină lume ca în anii ceilalți.
- Cântărețul bisericesc (dascălul, țârcovnicul): Alături de preot, este personaj central în orice parohie, și are și azi grijă să nu lase nimic în voia sorții. Pare că realizează ceremonialul sfânt de sărbătoare sau durere după un protocol agreat cu părintele. De multe ori invocă dispoziții stricte, în realitate nimic altceva decât propriile reguli. Cel puțin în parohiile mici, cântărețul se preocupă și de chestiunile administrative, și cred că vă este familiară scena în care – mai ales dacă biserica este aglomerată – cineva (de obicei cântărețul) stinge rapid lumânările aprinse și le adună, sub pretextul de a lăsa și altor credincioși acest drept. Momentul este completat adesea de nemulțumirea și chiar acuzele credincioșilor privind interesul de a topi și valorifica ulterior ceara obținută. Credință și comerț, nu-i așa?
Desigur că sunt și excepții de la aspectele relatate în acest paragraf, însă intenția acestor rânduri este de a explica aspectele din jurnal.
- Pocăința și netrebnicia (Cu sensul de atribut al păcătoșilor): dintotdeauna, credincioși sau necredincioși calcă pragul bisericii la ocazii sau în zile obișnuite, și fiecare înalță o rugă.
Am deslușit în acest paragraf nedumerirea, frustrarea, neputința și resemnarea credinciosului ortodox convins că greșeala trebuie urmată de regret (pocăință), pentru a fi iertată.
M-am întrebat câți dintre noi ar enumera ca atribute dezirabile pentru omul contemporan moralitatea, cinstea și demnitatea. Mai ales demnitatea.
Învățătorul satului se presupune că avea o cunoaștere detaliată a comunității, iar relatarea are loc în spațiul intim oferit de jurnal, așa că accept evaluarea străbunicului, că nu mai mult de 4-5% dintre sătenii observați la slujba din Vinerea Mare din anul 1933, aveau sufletul neîntinat.
Și cum restul de 95% – nepocăiții – vin să se roage către un Dumnezeu al lor, care îi ajută să înșele, să mintă, să sfideze și să meargă în progres cu starea materială, scriu întrebarea neconsemnată, dar în gândul multora și în prezent: dacă acesta este răspunsul lui Dumnezeu, ce șansă de a evolua financiar primește omul fără pată?
Să nu uităm și că acum aproape un secol biserica se afla printre puținele medii de informare și educare a maselor. Mai mult, Dumnezeu era privit ca unicul reper de speranță de comunitatea îngenunchiată după patru ani de criză economică mondială și de vreme capricioasă, care în anul precedent (1932) nu asigurase necesarul de grâu pentru pâinea zilnică, iar seceta de peste șase luni părea că îi lasă și fără recolta pentru anul următor.
Astăzi sunt dezbătute intens concepte ca „traumă trans-generațională” sau „convingeri limitative”. Acest paragraf din jurnal poate fi un indiciu în rezolvarea dilemei: De ce în anul 2023 încă ne guvernează afirmații ca „Banul e ochiul dracului”, „Are bani, că a furat”, „Hoțul neprins e negustor cinstit”?
- Doliul: jurnalul consemnează durerea de pe chipul femeilor ale căror familii fuseseră lovite recent de „coasa morții”. În acel timp istoric, ar fi fost atipică o referire la suferința bărbaților prezenți la biserică, însă descrierea pare a unui om care cunoaște în profunzime doliul și frământarea din spatele lui, de natură a grăbi asprirea trăsăturilor: câteva femei […] cu paliditatea feței bruscată de ochi adânciți de lacrămile ce s-au scurs pân´ce izvorul le-a secat. Jurnalul abundă de contexte sugerate, astfel că nu exclud posibilitatea ca în acest tablou străbunicul să se fi regăsit pe sine în urmă cu prea puțini ani, văduv cu doi copii foarte mici. Pentru că altfel cum ar fi putut să fie sigur că imaginea femeilor îndoliate la slujba din Vinerea Mare, te transportă într-adevăr la suferințele pe care Crist le-a suferit pe cruce?
- Superficialitatea: este emblema care se atribuie poporului român în multe privințe și azi. Manifestăm un elan fantastic pentru a „rezolva” lucruri, ne implicăm total în tot soiul de proiecte, dar cumva ne pierdem la finalul cursei. Și acela devine momentul când pare că nu știm cum să părăsim mai repede călătoria, de orice natură ar fi ea, neglijând că atitudinea noastră din această etapă face distincția între participant și câștigător, și desăvârșește impresia generală despre prestație. Știu că și vouă v-a sunat atât de cunoscut: Cu grabă și multă înghesuială poți lua Paști. Oare de ce niciodată în tihnă?
Depășesc gândul și mă cufund în ultima relatare.
Parcă îi văd pe sătenii din comuna dunăreană pe care o cunosc atât de bine, cum, în data de 16 aprilie 1933, la ieșire, ocolesc biserica pe la sud, în timp ce toți trebuie să guste întâi pește sărat și apoi ouă roșii ori altceva.
Multe decenii mai târziu am ocolit și eu această biserică, în copilăria mea la Orlea, când slujbele de Paște erau ținute cu har și învățături sfinte de Părintele Stelian Ene. Dumnealui a restaurat capital biserica acum mai bine de trei decenii și deservește comunitatea și azi. Am ascultat în această biserică poveștile comunității, bucurii și tânguiri mărturisite cu patimă de femeile din comună către bunica mea, învățătoare. Și am ascultat corul, în timp ce urmăream fascinată cum peste oameni și icoane cade lumina proiectată de razele soarelui sau reflectată de lumânări.
***
Pentru acest articol, primarul comunei Orlea, domnul Viorel Oiță, m-a sprijinit cu fotografii ale exteriorului bisericii din jurnal, așa cum o găsim la 90 de ani distanță de rândurile așternute de străbunicul. Am admirat aleile desenate atent, care urmează a fi restaurate în perioada următoare, dar și vegetația variată din curtea mare, bine îngrijită.
Un peisaj minunat, care pune în valoare edificiul. Totuși, pe fondul migrării populației la oraș, pragul bisericii din Orlea este călcat an după an de mai puțină lume ca în anii ceilalți.
Scriu aceste rânduri în Săptămâna Mare.
Câte s-au schimbat în aproape un secol? Totul și prea puțin.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum ieși dintr-o relație în care te simți anulată
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
