De la implanturi cerebrale la gânduri transmise fără vorbe – povestea adevărată a celui care ne arată ce urmează după uman.
L-am descoperit pe Kevin Warwick cu o fascinație care, recunosc, m-a ars un pic în palme. Era sfârșit de secol XX și lumea părea grăbită să prindă mileniul de picior, să pună totul online, să cucerească internetul. El, în schimb, s-a uitat înăuntru. La nervi, la sinapse, la curenți electrici. Și a decis să se modifice.
kevin warwick
În 1998, și-a implantat un cip sub piele. Avea dimensiunea unei pastile și putea comunica cu un computer. Nu era un moft. Era un început. A fost primul om care a devenit, cu acte-n regulă, cyborg. Jumătate om, jumătate mașină. (Definiția de dicționar îl descrie astfel: Cyborg sau ciborg este un personaj (o ființă umană) din literatura de anticipație sub forma unui hibrid creier-mașină-microprocesor, dar nu un robot. Un cyborg este un organism cibernetic (un organism care are atât sisteme artificiale cât și naturale). Din acel moment, clădirea în care lucra îl recunoștea: îi deschidea ușa, îi aprindea luminile, îi spunea „Bună ziua, profesor Warwick!”.
Dar adevăratul salt a venit patru ani mai târziu, în 2002, când a acceptat să devină cobaiul unei intervenții care a legat direct sistemul lui nervos de un calculator. Dispozitivul — numit BrainGate — avea o sută de ace minuscule care pătrundeau în nervul median. Ce putea face cu el? Gândind o mișcare, putea activa un braț robotic. Dar nu doar atât: când acel braț apuca un obiect, trimitea înapoi semnale tactile, prin internet, înapoi în sistemul nervos al lui Warwick. Și el simțea. Fără să fie acolo. Fără să atingă nimic.
De aici începe viitorul.
„Corpul nostru poate fi orice ne dorim,” spune el într-un interviu. „Nu trebuie să fie un picior sau o mână. Poate fi o clădire. O mașină.”
Kevin Warwick nu s-a oprit. Dacă prima etapă a fost extinderea în spațiu — teleprezență, simț tactil de la distanță —, a doua a fost emoțională. Soția lui, Irena, a purtat un colier conectat la implantul său. În funcție de semnalele din sistemul lui nervos, colierul își schimba culoarea: albastru când era calm, roșu când se agita. Emoțiile, altădată citite în ochi sau în voce, deveniseră cod. Vizibile. Directe. Neinterpretabile.
„Comunicarea umană e jalnică,” spune. „Unde de presiune codate.” Adică vorbim. Irosim gânduri în aer, în loc să ni le transmitem direct, creier către creier. (Vai de capul nostru, dacă vom ajunge așa, să știm ce gândim unii despre ceilalți! :))
Iar acum, în 2025, planul lui e același: să facă următorul implant. Nu doar pentru a controla ceva, ci pentru a se conecta la altcineva. Comunicarea creier–creier. Încă amână intervenția — e riscantă, periculoasă, chirurgicală — dar ideea e acolo. Implacabilă.
„Să ne imaginăm că tu ai celălalt cip,” spune el. „Ne pregătim să ne legăm creierele. Nu știm ce se va întâmpla. Vor accepta creierele noastre metoda? Ne vom putea lega unul de celălalt?”
Întrebări care par dintr-un film. Dar nu sunt.
Ce a făcut Kevin Warwick în anii de după „iluminarea lui neurală”, cum și-a folosit tehnologia pentru a trata, nu doar a explora, și unde vede el omenirea în 2050
Kevin Warwick nu s-a transformat în vreun profet al apocalipsei digitale. A rămas om de știință. Unul care lucrează cot la cot cu chirurgi din Oxford pentru a ajuta pacienți cu Parkinson — nu prin medicamente, ci prin impulsuri. Implanturi cerebrale care detectează semnale subtile și intervin doar când e nevoie. Nicio mișcare în plus. Doar corecție fină, milimetrică, nevăzută.
„Creierul face ce vrea el,” zice el, într-o frază care pare simplă, dar conține o revoluție. Nu corpul, nu emoțiile, nu obiceiurile. Creierul. Iar dacă învățăm să-l ascultăm, să-i interceptăm semnalele, atunci îl putem modifica, echilibra, poate chiar… îmbunătăți.
Cuvântul ăsta — îmbunătățire — apare des în discursul lui Warwick. Ca un fir roșu al devenirii. „Este în natura noastră să vrem să ne îmbunătățim. Asta e parte din a fi om.” Doar că în viziunea lui, îmbunătățirea nu înseamnă educație sau morală, ci augmentare neuronală. A fi un om mai bun înseamnă, în logica sa, să ai un creier conectat la o rețea care gândește mai repede decât tine. Să înțelegi lumea în mai multe dimensiuni. Să trăiești mai mult. Poate chiar să nu mai mori deloc.
Sună periculos? Poate. Dar și fascinant.
Warwick nu neagă riscurile. „Mașinile cu inteligență artificială vor deveni mai puternice decât noi,” avertizează. „Am putea deveni dependenți de ele.” Nu spune asta cu panică, ci cu luciditate. Nu vrea să fugim de viitor, ci să-l negociem. Iar oferta lui e clară: dacă tot riscăm să pierdem lupta cu AI-ul, de ce să nu ne aliem? Să conectăm creierul uman la unul artificial. Să fim noi cei mai puternici.
E un pas logic. Dar e și o prăpastie.
Întrebarea nu mai e „cine vom fi”, ci „ce vom mai păstra”. Emoțiile? Simțul tactil? Gustul? Corpul?
Poate nu. „Simțul mirosului e deja slab,” zice cu un fel de blândețe clinică. „Poate îl vom pierde cu totul.” Apoi râde. Nu cu sarcasm, ci cu resemnare. E prețul progresului. Un progres care ne topește contururile biologice, dar ne dă ceva în schimb: acces nelimitat. La informație. La alți oameni. La gândurile lor. (Teribil!)
„Comunicarea prin gânduri va schimba lumea. Nu ne vom mai recunoaște.”
Spune că viitorul nu e departe. Nici straniu. E deja aici, doar că încă nu l-am trăit. „Până în 2050, vom comunica doar gândindu-ne unul la celălalt.”
Când a rostit asta, nu i-a tremurat vocea. N-a ridicat tonul. A spus-o ca pe un diagnostic. Asta va fi lumea: o rețea de conștiințe. Un câmp electromagnetic uman. Fără vorbire, fără gesturi, fără traduceri. Fiecare gând va ajunge la celălalt exact așa cum a fost simțit: brut, viu, nefiltrat. Gândește-te cum ar fi să nu mai fii înțeles greșit niciodată. Și, în același timp, să nu te mai poți ascunde. Niciodată.
Poate că viitorul nu va fi o lume populată de roboți. Poate că nu vom trăi în carcase de metal, cu ochi de cameră și voce de asistent virtual. Kevin Warwick nu vrea asta. „Nu avem nevoie de roboți. Avem nevoie de mașinării care să ne ajute — ceea ce avem deja.” Ce-și dorește el e un om augmentat. Un om care-și păstrează conștiința, dar o înalță, o injectează cu viteză, cu putere, cu capacitate. Un om care devine mai mult.
Îl întrebi: vom mai fi oameni în 2050?
Răspunde simplu: „Unii, da.”
Apoi, cu zâmbetul acela ușor provocator, adaugă:
„Dacă voi fi în viață, nu vreau să mai fiu om. Vreau să fiu un cyborg.”
Nu sună ca o renunțare. Sună ca o alegere. Ca o declarație de libertate.
Dar operația pe creier e riscantă. Implantul care ar putea permite comunicarea mentală între două persoane e pregătit, dar încă nefolosit. „E înspăimântător,” recunoaște. Și totuși, e acolo, pe masa de operație viitoare. „Tot amân pe anul viitor.”
Între timp, lumea se schimbă. Încet, dar sigur. Generațiile noi au crescut cu AI-ul în buzunar. Cu vocea unei inteligențe care răspunde instant, cu algoritmi care ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi. Cu realități virtuale și avatare care gândesc în locul nostru.
Kevin Warwick nu e singurul. Poate că nu mai e nici primul. Dar el a fost primul. El e ceea ce vom fi cu toții, într-o zi: mai puțin trup, mai mult rețea. Mai puțin eu, mai mult noi.
Epilog – Ultimul pas al omului
Poate că nu ne va plăcea tot ce va urma. Poate că uneori vom tânji după lentoarea vorbelor, după atingerea pielii, după bâlbele dulci-amare ale umanității clasice. Dar nu vom putea opri viitorul. Pentru că dorința de a ne depăși este mai veche decât cuvintele. Am vrut mereu să fim mai deștepți, mai rapizi, mai puternici. Să știm ce gândește celălalt. Să nu mai fim singuri.
Kevin Warwick n-a fost un magician. A fost doar primul care a avut curajul să-și deschidă creierul. Ca să ne închidă pe toți într-o idee: omul nu e punctul final. E doar o tranziție.
Și dacă ar fi să rezumăm în final crezul lui Kevin Warwick, cel care schimbă tot, iată:
1. Omul augmentat este inevitabil
– Tehnologia nu ne înlocuiește, ne transformă. Implanturile vor deveni parte din corpul nostru biologic.
2. Comunicarea prin gânduri va deveni realitate
– Până în 2050, creierul uman va putea transmite informații direct către alt creier, fără vorbire.
3. Corpul este opțional
– Conștiința umană se poate extinde dincolo de limitele biologice. Poate controla mașini, poate trăi în rețea.
4. Inteligența artificială nu e un rival, ci un aliat
– Dacă ne conectăm la AI, vom înțelege realitatea într-un mod imposibil pentru omul natural.
5. Identitatea umană este un construct temporar
– Ceea ce numim „om” e o etapă. Viitorul aparține simbiozei dintre carne și cod.
Citiţi şi
Viitorul care ne depășește? Episodul 5 – Noi, femeile care nu acceptă un viitor fără ele
Acum, toți ne luăm informațiile de la ChatGPT
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
