Totul a pornit de la această fotografie în care o gheişă pozează după ce și-a spălat părul și înainte de a-l coafa, datată circa 1905. Această imagine rară, intimă, de dinainte ca eleganţa să devină armură, când gheișa încă nu e fardată, nu e încorsetată în kimono, încă nu a devenit „artista serii”, ne-a făcut să ne gândim la acel amestec de mister şi rafinament care le dădea altădată fiori bărbaţilor, iar celorlalte femei, crampele invidiei.
O gheişă (芸者), care înseamnă „persoană a artelor”, este o artistă tradițională japoneză, specializată în muzică clasică, dans, conversație și etichetă. Apărute în secolul al XVIII-lea, gheişele întruchipează eleganța, disciplina și păstrarea culturii tradiționale japoneze. Multe încep ca maiko (ucenice), trecând prin ani de pregătire riguroasă în arte performative: cântat la shamisen, dansuri sezoniere, ceremonii ale ceaiului și arta conversației rafinate.
Gheişele pot fi recunoscute ușor după înfățișarea lor iconică — machiajul alb, coafurile elaborate și kimono-urile cu modele spectaculoase. Rolul lor este să găzduiască și să distreze oaspeții în reuniuni private, adesea în ochaya (case de ceai), unde conversează, cântă, dansează și conduc jocuri culturale.
Deși adesea greșit înțelese în afara Japoniei, gheişele nu oferă servicii romantice sau personale; profesia lor este întemeiată pe artă, tradiție și ospitalitate. Astăzi, deși mai puține ca număr, ele continuă să activeze în districte ca Gion, în Kyoto, fiind păstrătoare vii ale patrimoniului cultural japonez.
Poate ați văzut/citit Memoriile unei gheișe. „Viaţa unei gheişe nu e despre ce oferă, ci despre ce nu oferă niciodată complet.” – scria Arthur Golden în arte. Adevărul stă, poate, în acest refuz perfect jucat. A plăcea, dar nu a te da. A seduce, dar nu a te vinde. A fi o iluzie controlată.
Publicat la editura Alfred A. Knopf în 1997, acest roman istoric care narează cu măiestrie povestea unei gheişe care lucrează în Kyoto, Japonia, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit un bestseller internaţional. Romanul s-a vândut în mai bine de 4 milioane de cópii şi a fost tradus în 21 de limbi. Columbia Pictures a cumpărat drepturile de ecranizare. Filmul cu acelaşi nume, regizat de Rob Marshall şi produs de Steven Spielberg, a avut premiera în decembrie 2005, cu frumoasa şi talentata actriţă Zhang Ziyi în rol principal.
Bine jucat şi cu scene spectaculoase, aproape picturale, filmul a costat 85 de milioane de dolari, dar a avut un profit de box office aproape dublu (peste 162 de milioane). Cu toate că au existat controverse în privinţa filmului – o fostă gheişă care i-a oferit informaţii de culise lui Arthur Golden l-a dat în judecată atât pe el, cât şi editura Alfred A. Knopf – romanul este o poveste rară şi de mare succes, lucru cu care, din păcate, foarte puţini scriitori se pot lăuda.
Frumuseţea ca disciplină
Angela Carter observa că „frumuseţea durabilă e o formă de antrenament, nu de noroc genetic”. Gheişele o confirmă: fetele deveneau maiko la 14 ani, îşi sacrificau adolescenţa învăţând nu doar să danseze sau să cânte la shamisen, ci şi să tacă elegant, să râdă cu măsură, să servească ceai cu o graţie care cerea reverenţe.
O gheişă celebră, Mineko Iwasaki, povestea cum dormea pe o tăbliţă de lemn ca să nu-şi strice coafura. Cum învăţa replici standardizate pentru fiecare tip de client. Cum învăţa să zâmbească fix atât cât trebuie ca să nu pară disponibilă. „Eram între statuie şi foc. Între control şi fascinaţie.”
Și de la gheișe am pornit să le cunoaștem pe toate femeile care au stăpânit arta seducției în diferite epoci ale umanității.
Când plăcerea era un contract spiritual
În India precolonială, tawaif-ele erau curtezane de elită, educate în poezie, muzică, dans (precum mujra) și conversație rafinată. Își desfășurau arta în saloane culturale numite mehfil-uri, unde bărbaţii privilegiaţi veneau nu doar pentru plăcere, ci pentru a fi în preajma inteligenței seducătoare. Recitau Ghalib, cântau ragas, scriau versuri şi îşi vindeau compania, nu trupul.
În Kama Sutra, se spune: „O femeie care cunoaşte arta dansului, a muzicii şi a conversaţiei poate alina un rege fără a-l atinge.” Ele întruchipau o idee: că plăcerea fără inteligenţă e vulgaritate.
Dar da, tawaif-ele puteau oferi și sex — dar relațiile erau adesea discrete, selective, negociate în termeni subtili. Nu erau lucrătoare sexuale în sensul modern; erau figuri culturale complete, care combinau senzualitatea cu prestigiul artistic. Unele deveneau concubine sau chiar soții ale nobililor.
Declinul lor a început odată cu moralismul britanic, care a asimilat arta cu desfrâul. Astfel, femeile care altădată erau embleme ale rafinamentului au fost reduse, nedrept, la eticheta de prostituate.
În Coreea dinastiei Joseon, femeile kisaeng întruchipau o contradicţie perfectă: femei de rang inferior, dar cu o educaţie artistică rezervată elitei. Dansatoare, poete, muziciene, erau angajate de stat, instruite pentru a susţine demnitari în banchete şi ceremonii.
Ca şi în cazul gheişelor, serviciile lor nu erau sexuale prin definiţie — dar sexualitatea făcea parte, uneori, din pactul nescris între o kisaeng şi un patron influent. Cea mai celebră, Hwang Jini, a sfidat normele epocii: a iubit pe cine a vrut, a scris poezie cu voce de bărbat şi a devenit, într-o lume care cerea supunere, un mit de neşters.
Astăzi, kisaeng-ele sunt văzute nu ca figuri uşoare, ci ca martore şi păstrătoare ale unei arte feminine care a supravieţuit prin contradicţie: frumuseţea oferită, dar niciodată de tot.
În Persia sufită, frumuseţea feminină nu era o ispită de evitat, ci o poartă către extazul divin. Poeții sufi — precum Rumi sau Hafez — vedeau în trupul frumos și în gestul delicat o reflexie a absolutului. Femeia nu era redusă la un rol. Era simbol, cale, uneori revelație.
În Occident, relația cu plăcerea a fost mereu neliniștită. În Grecia antică, hetairele nu erau doar însoțitoare de plăcere, ci figuri culturale. Iar cea mai celebră dintre ele a fost Phryne. Născută în Thespiae, ajunsă la Atena sub numele real Mnēsarétē („cea care comemorează virtutea”), ea a devenit un fenomen.
Phryne – hetaira imortalizată în marmură de Praxiteles
Frumusețea ei era legendară, dar și inteligența, umorul, influența. A pozat goală pentru sculptorul Praxiteles, care a făcut-o zeiță în marmură, și a fost muza pictorului Apelles. Se spune că, atunci când a fost judecată pentru impietate, și-a dezgolit pieptul în fața tribunalului, iar juriul — rămas fără cuvinte — a achitat-o, considerând că o asemenea frumusețe nu poate fi ofensatoare pentru zei.
Phryne nu a fost o victimă a vremurilor ei, ci o forță care le-a modelat. O femeie care a știut că trupul e doar începutul — și că adevărata seducție e o formă de putere.
Phryne n-a fost făcută zeiță prin ritual, ci prin artă. Poate că în fiecare epocă e nevoie de o astfel de femeie, nu ca obiect, ci ca forță.
Dacă în Grecia Antică hetairele puteau ține compania filosofilor, iar în Bizanț o curtezană precum Teodora urca până pe tron, odată cu Evul Mediu apusean, ecuația se schimbă: femeia seducătoare devine o prezență tolerată, dar niciodată onorată. Este consumată pe ascuns, apoi disprețuită în public.
Moralismul creștin târziu și apoi rigorile epocii victoriene separă dorința de demnitate: plăcerea e păcat, trupul – o slăbiciune de controlat, iubirea respectabilă – o “afacere de familie”. Dorințele erotice, instinctuale, impulsive erau trimise în afara căsniciei.
În timp ce Orientul ridica un templu senzualității rafinate, iar India vorbea despre extaz ca despre o cunoaștere superioară, Europa construiase deja două camere separate: una pentru dorință, alta pentru căsnicie. Și între ele – o ușă închisă cu cheia rușinii.
Și dacă în Japonia rafinamentul era codificat într-o artă a gestului și a tăcerii, iar în India extazul devenea o cale spre iluminare, în Europa lucrurile au luat o altă turnură.
Italia a deschis dansul. Veneția, orașul unde păcatul plutea ca o brumă deasupra canalelor, a fost multă vreme capitala unei senzualități cultivate cu migală. Aici, curtezana nu era doar tolerată, ci antrenată – în literatură, muzică, retorică. Un personaj esențial în ecuația socială a unei republici care știa că seducția poate fi formă de diplomație.
Veronica Franco, poetă, muză și negociatoare neoficială, ținea piept ambasadorilor, scria versuri pentru regi și sfida patriarhatul cu o naturalețe care și azi pare scandaloasă. Judecată de Inchiziție nu pentru păcate carnale, ci pentru libertatea minții, a rămas în istorie ca una dintre puținele femei ale Renașterii care și-au scris singure destinul – și poezia.
Și dacă o privim pe Franco și, în oglindă, pe Teodora din Bizanț – curtezana devenită împărăteasă, strateg politic și simbol al verticalității feminine – înțelegem un adevăr incomod: într-o lume care încerca să le reducă la tăcere, unele femei au vorbit mai tare decât împărații. Italia nu și-a ascuns curtezanele, le-a transformat în operă de artă.
Dar pentru adevăratul spectacol al seducției – cu dantelă, intrigă și bărbați aduși la ruină – trebuie să traversăm Alpii. Și să intrăm în Franța.
Aici, teatrul seducției se juca pe două scene: budoarul și salonul. Nicio altă țară n-a știut să transforme plăcerea într-o formă de prestigiu, iar cocota – într-un fenomen național.
Voltaire spunea că „ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții”, iar femeile inteligente ale Franței știau exact cum să transforme acest omagiu într-un contract avantajos.
Curtezana nu mai era o simplă amantă. Era o negociatoare. O influenceriță avant la lettre. O expertă în diplomație emoțională, financiară și culturală. Madame de Pompadour dicta moda, susținea arta, influența alianțele internaționale – totul din budoarul ei roz-pastel.
„Après nous, le déluge” (după noi, potopul), ar fi spus, dar până atunci a știut să construiască o epocă în jurul ei.
Și n-a fost singura. Cora Pearl, Liane de Pougy, La Païva (foto) – toate marile leoaice ale Franței au jucat același joc: al seducției lente, al opulenței strategice și al ruinei masculine voluntare. Curtezanele Franței n-au oferit sex. Au oferit iluzie. Și au știut cât valorează. Iar unii bărbați au plătit până la ultimul lor franc.
Bărbații ruinați de plăcere
Există o vorbă veche, atribuită când unui moralist francez, când unui dramaturg englez: „Bărbații nu mor din dragoste. Cel mult, fac datorii.” Ei bine, istoria pare să-i contrazică. Unii au murit și, înainte să moară, și-au ipotecat moștenirea, și-au vândut colecțiile, și-au părăsit soțiile respectabile, totul pentru o femeie care știa exact cât să arate, cât să ascundă și când să tacă.
Curtezanele Franței, așa cum am scris deja în „Marile orizontale – curtezanele care au sărăcit Franța”, nu erau doar frumuseți bine întreținute, ci adevărate antreprenoare ale plăcerii. Știau trei limbi, citiseră Balzac și își făceau intrările ca la operă. Dacă ar exista o carte în care s-ar nota toate poveștile bărbaților ruinați de femei fatale, aceasta ar purta numele “Marea cronică a ruinării romantice masculine”. Acolo și-ar găsi locul Liane de Pougy, Cora Pearl, La Païva – fiecare cu o listă de amanți care au sfârșit fie pe marginea prăpastiei financiare, fie direct în ea. Dar, spuneau unii, cu privirea stinsă de oboseală și fericire: “Je ne regrette rien”.Un astfel de nefericit-fericit a fost bietul prinț rus Alexei Orlov, care a cheltuit o avere fabuloasă pe bijuterii și caviar pentru o cocotă pariziană care nu l-a iubit niciodată. Dar l-a făcut să creadă că da, iar pentru unii bărbați, iluzia este o formă superioară a realității.
Marie Duplessis, personajul real din spatele “Damei cu camelii”, se îmbrăca la fel de cuminte ca o fată de pension. Și, totuși, nu exista în Franța bărbat suficient de bogat încât să-și permită exclusivitatea favorurilor ei. Frumoasa Marie își organizase “protectorii” într-un soi de cooperativă – fiecare avea drepturi de vizitare într-o anumită zi a săptămânii. Ceea ce nu o împiedica să se ofere uneori gratis câte unui “amant de inimă” – cum a fost cazul lui Alexandre Dumas fiul.
Ca să scape de un adorator prea insistent, La Paiva (cea mai pragmatică dintre “leoaice”) i-a cerut acestuia 20.000 de franci pentru o unică partidă de amor. O sumă exorbitantă. A dat apoi foc bancnotelor, invitându-l pe îndrăgostit să profite în orice mod dorește, dar numai până când banii vor fi complet arși. Așa se șlefuiau pe-atunci legendele (demi)mondene. Aveau strălucirea diamantelor veritabile, nu sclipiciul ieftin al sifoanelor Swarowski.
Gheişele Japoniei, deși nu se vindeau pe față, ofereau același dar costisitor: iluzia că un bărbat poate fi centrul unui univers construit special pentru el. Iar când ți se adresează o femeie care știe ce e tăcerea aleasă, poezia subtilă și cum să țină o ceașcă în mâini ca pe o relicvă sacră, e greu să mai ai ochi pentru altcineva ori să nu te topești. Mulți bărbați nu erau deloc proști altfel, doar că fuseseră vrăjiți. A te ruina pentru o femeie care îți oferă nu doar sex, ci un sens al propriei importanțe cosmice, pare – în acea clipă – o investiție.
Iar dacă astăzi ne mirăm de ce unii își cheltuie economiile pe OnlyFans sau escortele „de lux”, poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva nostalgia legată de aceste ființe cu farmec letal e mai puternică decât oferta contemporană, care nu-i mai pune pe bărbați pe niciun piedestal.
Celelalte femeile despre curtezane
Marguerite Duras: „Femeile care stârnesc nu sunt cele care se oferă, ci cele care se amână.”
Chantal Thomas: „Curtezanele nu au fost libere, dar au respirat într-o lume care le voia tăcute.”
Angela Carter: „Seductoarea este o gânditoare. Doar că îşi face teza în gesturi.”
Feministele moderne se împart: unele le consideră exemple de rezistenţă într-o lume condusă de bărbaţi; altele le văd ca produse ale unei patriarhii rafinate. Dar nici unele, nici celelalte nu pot nega forţa acestor femei de a se insinua în istorie, când ele nu aveau voie nici măcar să o scrie.
Poate nu trebuie să ne întoarcem la gheişe. Dar poate trebuie să învăţăm ceva din “dansul” lor. Poate că seducţia e, în fond, o formă de luciditate lentă, iar femeia care ştie asta poate fi periculoasă. 🙂
Și totuși, unde au dispărut femeile care știau să fascineze fără să dea totul deodată?
Poate că lumea de azi, cu luminile ei prea puternice și cu graba ei insomniacă, nu mai are răbdare pentru femeile care pășesc încet, știu să tacă frumos și să-și răspândească parfumul într-o cameră ca pe o promisiune, nu ca o revendicare.
Femeile care știau că frumusețea nu e în sâni mari și buze injectate, ci în pauza dintre două propoziții bine alese. Într-un gest calculat să pară întâmplător. În capacitatea de a transforma o simplă întâlnire într-un spectacol al intimității rafinate.
Unde sunt ele acum? Poate s-au ascuns. Poate au obosit. Sau poate au fost învinse de o lume care vrea totul repede, pe gratis și fără mister.
Dar uneori, într-o ceainărie din Kyoto, într-un apartament parizian cu perdele grele, sau chiar într-o femeie care și-a recitit viața și a decis că meritul nu stă în a plăcea tuturor, ci în a rămâne de neuitat pentru câțiva — ele apar. Și-atunci, timpul se oprește o secundă. Da, au existat asemenea femei…
PS: Arta seducției, în epoca transferului bancar instant
Azi, misterul e o cauză pierdută în fața selfie-urilor filtrate și a tarifelor pe oră. Femeia care odinioară citea haiku-uri și oferea ceai cu grația unei religii a gestului e înlocuită de notificarea: „Plata a fost efectuată cu succes”.
Escortele de lux vin cu pagini de termeni și condiții, aplicațiile de întâlniri vând iluzia alegerii nelimitate, iar „intimitatea” s-a comprimat în trei emoji-uri și o vizită scurtă.
Nu e un blam, ci o constatare: trăim într-o epocă în care rafinamentul nu mai e cerut. Dar tocmai de aceea, femeia care nu se oferă rapid, ci se construiește lent, care nu flutură totul de la început, ci lasă urme — devine raritate. Iar raritatea, în orice epocă, are un preț.
Citiţi şi
Praline, praliné, pralin – o istorie crocantă a celor mai delicioase confuzii
„Tromperie” – Înșelătoria ca artă a intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
