Adina Petre, psiholog cu studii la Maastricht, a publicat acest text în Write the Truth Space – comunitatea creată de Alexandru Gavriliu și Alina Marian, și a devenit viral. Veți înțelege de ce de îndată ce îl veți citi. Adina, îți mulțumim pentru această confesiune tulburătoare. Toată admirația!
Am avut o realizare de tot căcatul. Aș vrea să nu fie așa, dar știți cum e – la Write the Truth iese pur și simplu adevărul și îndată ce îl vezi, nu mai poți să te prefaci că nu-l vezi.
Mi-am dat seama că de câțiva ani, rând pe rând, mi-a dispărut bucuria de a mai sărbători orice – Paște, Crăciun, revelion, nunți, botezuri, cumetrii – până și ziua mea de naștere.
Nu mai suport oamenii agitați și nevrotici, nu mai pot să stau cu oameni care nu sunt conectați la sine, la mine, la sănătate. Nu mai vreau să fiu înconjurată de mâncare care îmi face rău, și nu mai am răbdare să ascult oameni vorbind despre nimic. Dar mai presus de toate, nu mai suport tensiunea iminentă unui abuz. Nu mă suport nici pe mine când nu mai sunt aderentă la convențiile sociale care îmi cer să cumpăr cadouri, să discut politicos despre nimicuri, și mai ales nu mă suport pe mine când îmi pierd orice conexiune cu corpul meu, cu părțile mele sănătoase, atunci când sunt în fața mâncărurilor care îmi fac rău.
Nu mai știu cum să mă port în situații nesănătoase, pentru că mă vindec.
Acum ceva vreme, a scris Alex un text în care a folosit cuvântul “balenă” într-un mod atât de frumos încât m-a inspirat să muncesc să mi-l revendic în sensul frumos folosit de el.
Și mi-a fost greu, pentru că am în mine un zăcământ de durere legat de faptul că a fi o fată sUpRapOndErAlă în România anilor 90-2000 înseamnă a trăi cu abuz continuu, zilnic, încât nu știu dacă am să pot realiza ce mi-am propus. Ca de obicei, juriul va fi tot în ochiul cititorului, ca un cadou pe care-l oferi și asupra căruia nu mai ai drepturi îndată ce-l dai. Așa și textele nu îmi mai aparțin îndată ce alți ochi au căzut peste ele și se hrănesc cu cuvintele mele.
Disclaimer, în caz că n-ai văzut vreo poză cu mine până acum – relația mea cu mâncarea a fost ciudată de la bun început, și acum este probabil așa pentru tot restul vieții mele. Să mă identific cu a fi grasă e ceva ce n-am avut de ales.
Am fost atât de slabă în copilăria mică încât cel mai frecvent, mama mă bătea ca să mănânc și amenințarea pe care o țin minte de la 3 ani, este “mănâncă, mortăciune, că ai să mori de slabă ce ești, futu-ți morții mă-tii de copil blestemat!“. Cred că exagerez, o țin minte de la toate vârstele repetate la care am auzit-o, la 3 ani am doar prima amintire cu ea. E amintirea în care mama mă forțează să mănânc până am vomat în farfurie și apoi mă bătea pentru că am vomat, iar apoi mă pedepsește prin a nu mă mai hrăni deloc în ziua aia.
La mesele de sărbători mă puteam fofila cu ușurință pentru că în agitația musafirilor, cât nu mâncam era trecut cu vederea și în public mama își păstra icoana mai bine decât a putut tata mai târziu în viață.
“Grasa-contrabasa” era amuzant de strigat după vecine atunci când eram copil și strigam așa la ele din balcon, iar “umflata dracului” a fost umilitor să o numesc pe o fată într-o tabără când eu eram mai slabă ca șipca de gard.
Am fost violentă fizic și verbal pentru că asta am primit acasă și altceva nu aveam bun de dat. Iar la vârsta aia nu înțelegeam că aceste cuvinte vor fi dureroase pentru niște femei. Și nici nu aveam cum să anticipez că ele la un moment dat vor fi întoarse către mine. Mai târziu în viață am gândit că Dumnezeu mă pedepsește pentru violența de atunci.
Desenele mele din copilărie, gesturi de afecțiune către abuzatorii mei, erau ignorate sau batjocorite, niciodată primite cu fărâmele de dragoste cu care erau presărate. Așa că nu aveam ce altceva să dau mai departe, decât bătăi și înjurături. Am aflat la o reuniune cu școala generală că fetelor de la mine din clasă le era frică de mine, și de-aia n-au fost prietenele mele niciodată.
La 8 ani am primit o bătaie groaznică de la mama, până m-am pișat pe mine la propriu, și apoi am fost certată că sunt un animal și mi s-a cerut să strâng după mine. Ascunsesem niște note proaste la caligrafie, și niște ambalaje de dulciuri pe care le mâncasem pe ascuns în dulapul meu dedicat școlii, iar mama s-a înfuriat că or să vină furnicile și eu trăiesc ca o împuțită, iar apoi a văzut notele și m-a certat că o fac de râs pentru că sunt o proastă care nu știe să scrie. Apoi m-a bătut pentru că i-am ascuns toate astea.
Încercând să mă dezvețe de a minți, m-a ajutat doar să învăț să mint mai bine și să continui să trăiesc duplicitar, disociată și frântă ca o vază delicată de cristal căreia îi fuți un baros și pe care apoi o drăcui că de ce nu ține apa.
Noaptea aveam coșmaruri și după o vreme în care am tot căutat consolare și primit bătaie pentru că am deranjat somnul mamei, am învățat că e mai safe să mă furișez noaptea la bucătărie și să fur câte un colț de pâine ca să mă liniștesc și să dorm. Sentimentul de agitație și neliniște de la momentele precedente somnului a fost liniștit ani de zile cu porția de pâine furată din plasa de pe clanța ușii de la bucătărie. De la 8 la 14 ani a durat asta, și în afară de sora mea n-a știut nimeni că am un istoric de infractoare în panificație.
În adolescență râdeam de povestea asta și spuneam ca la stand-up comedy show că un pedofil care ar încerca să mă atragă cu bomboane în duba lui n-ar prea avea șanse cu mine. Dar dacă mi-ar azvârli o felie de pâine, aș plonja asupra ei ca un pescăruș flămând iarna.
Chiar și acum, la o masă de sărbători n-aș putea să nu vreau să mănânc pâine, oricâte alte chestii mișto ar fi acolo.
Când au început niște băieți din școala generală să vorbească despre mine drept “grasa de la 8B”, și să se dea în mod teatral la o parte pe coridoarele școlii, sau să strige în urma mea “there she blows”, “eliberați-o pe Willy” și “Mushu” – mie mi s-a întipărit asocierea că a fi o balenă e ceva nasol. Atunci am simțit cum mi s-a mai dezlipit o bucată de suflet de corp și între pereții mei interiori a apărut un fel de bubble wrap cu pernuțe pline de o durere pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte.
Pentru că nu știu cum să scriu un urlet onomatopeic atât de prelung și violent că ar speria pădurea.
Adina “grasa” a apărut ca să mă apere de loviturile părinților mei care m-au folosit o viață întreagă pentru a-și descărca furia. Și de fapt, adevărul este că n-a aparut ca prin magie. Am creat-o eu cu mâna mea, cu gura mea, cu burta mea care apoi a devenit burțile mele. Cu disciplina masochistei care am devenit, din nevoia de a-mi proteja oasele firave de loviturile de băț, de curea, de palme și pumni, am născut o balenă în jurul meu.
“Umflata” a venit să mă îmbrace după ce am înțeles că orice aș face nu e bine, și trebuie să învăț să traiesc cu bătaia. Așa că corpul meu s-a mobilizat să mă capitoneze cu straturi adipoase peste tot, ca să îmi suporte durerea provocată de adulții care mă băteau ca și cum e firesc să trăiești așa. Uneori cerându-și scuze pentru că i-am forțat să se comporte așa, alte ori acuzându-mă că eu voi fi motivul pentru care ei ajung fie la balamuc, fie la cimitir.
Niste medici au încercat să încurajeze spunând că o să slăbesc când or să îmi dea atenție băieții la liceu. Însă băieții ăia din liceu nu îmi dădeau atenție. Poate doar Mihnea, de la o clasă mai mare, care a fost pe rând gagiul a două dintre prietenele mele de a atunci, a ținut morțiș să îmi dea atenție. Pentru el aia a însemnat să mă umilească public într-o pizzerie, la masă cu mai tot liceul care chiulea atunci.
A venit la mine cu o farfuriuță de zahăr pentru că uneori mă vedea mâncând zahăr gol. Disociată și absentă, când aveam un atac de anxietate pe care nu știam să-l controlez, mâncam zahăr gol fără să fiu conștientă sau să pot controla asta. Mihena și colegii lui au râs de mine și m-au arătat cu degetul, iar colegii mei s-au uitat rușinați în altă parte iar eu am tăcut pentru că nu puteam rămâne și prezentă și să mă apăr public.
Eram deja condiționată să mă disociez în timpul abuzurilor, pentru că de obicei dacă ripostam, ele deveneau și mai violente.
Poate de-aia mă tem de mesele mari – că nu se știe niciodată ce fel de Mihnea o să mă ia țintă pentru a-și hrăni el complexele de superioritate și calul moralist, cu încă o fărâmă din preaplinul durerii mele prin a-mi da la schimb încă o porție de violență.
Și violența asta a existat mereu în viața mea, venind cu mine din casa părintească în casa studenției mele, unde am trăit cu alt abuzator mai fin. El nu mă bătea, doar mă futea prost și apoi mă agresa verbal, pentru că nu putea să-și asume că trăia cu o grasă dar nici nu putea să plece de lângă luxul și confortul financiar pe care tot eu i-l aduceam.
Să locuiești în centrul capitalei, să ai mașină la scară și femeie care te ține pe banii ei ca tu să joci jocuri pe calculatorul ei, să ai țigări și whisky cumpărate de ea și să-ți mai și gătească și spele hainele, e un soi de paradis în care singura neplăcere rămâne aia că trebuie să fuți o balenă.
Așa că am devenit foarte bună la a supraviețui, prin a fi constant în contact cu abuzatori care au încercat să tot rupă frânturi din mine, să distrugă tot ceea ce le făcea viața inconfortabilă în prezența mea. Așa că m-am lăsat înghițită de o balenă care a stat să încaseze bătăile, jignirile, umilința și tentativele repetate de distrugere.
În timp însă, balena care m-a înghițit ca să mă salveze a început să mă doară. Și poate de-aia mult timp nu mi-a mai trebuit nici să-mi sărbătoresc ziua de naștere. Pentru că între mine, balena și luptele de voință zilnice, am simțit deseori că nu mai știu ce să sărbătoresc.
Să gâfâi când urc scările sau să încerc să merg mai repede e foarte neplăcut. Să am urcatul scărilor ca o victorie e tot neplăcut. Să mă sufoc în somn, să nu mă pot opri din a vrea să mănânc ce îmi face rău este o neputință cu care lupt zilnic, de vreo 5-6 ori pe zi, de aproape 10 ani. Nu pentru că doar de 10 ani sunt grasă, ci pentru că doar de 10 ani îmi pasă. Să sărbătoresc asta, iar e greu.
Azi mă uit la balena din oglindă și o văd altfel. E o creatură nemaipomenită, pe care eu am creat-o în jurul meu. E sora mea mai mare pe care n-am avut-o niciodată. Și o am ca să mă apere cum am apărăt-o eu pe a mea de bătăi. Mă mișcă lent prin viață și mă protejează de orice prădător pentru că a avea dimensiunea asta impresionantă, intimidează doar prin prezență.
După 17 ani de terapie înțeleg de ce eu exist în forma asta și de un an de zile, de când am făcut un salt de progres în proces, am negociat cu “sora mea mai mare” să mă lase să trăiesc – cu promisiunea că voi păstra toate lecțiile de curaj, de reziliență, de disciplină și de supraviețuire pe care ea le-a încasat pe propria-i piele.
După 16 kilograme de durere lăsate în urmă în ultimul an, pot să vorbesc despre ce înseamnă pentru mine această balenă și mai ales să simt cât de recunoscătoare îi sunt, dar și despre cât de greu îmi este să o las să se topească din jurul meu. Nu pentru că mi-e greu să mănânc sănătos și să mă mișc suficient. Odată făcută munca la interior, astea au devenit surprinzător de ușoare.
Și poate anul ăsta am ocazia de a merge la 4 nunți ca să reînvăț să mă bucur de mese și nu să îmi fie frică de ele. Poate într-o zi o să fiu neînfricată la masă la nunta mea.
Acum, greul există din ce în ce mai puțin în corp și din ce în ce mai mult în suflet – pentru că în spatele zidurilor mele de protecție a stat mereu un amalgam de frici teribile. Și cu ele încă nu știu cum să discut. Abia am curaj să mă uit în direcția lor.
Citiţi şi
Salma Hayek, 58, arată incredibil!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
