Unul dintre filmele mele preferate se numește “Leto”, ceea ce pe rusește înseamnă “Vară” (O vară rock’n’roll (2018) – IMDb).
Continui să îl recomand, fără ca prin acest gest banal să fac, așa cum vor crede tâmpiții, propagandă pro-Kremlin. Pentru idioți, și dacă vei citi Nabokov zilele astea e un gest anti-ucrainean.
E un film frumos și mi-ar plăcea să pot scrie într-o zi un scenariu din care să se facă un film la fel de frumos. Poate că nu se va întâmpla niciodată. Sau poate că se va întâmpla.
Până atunci, am scris despre călătoriile mele din vara aceasta – și iată cum a fost:
Am început să zbor acum nouăsprezece ani, era într-o altă toamnă, într-o altă viață, oamenii aveau mai mult timp și îl foloseau cu rost, când mi s-a dăruit prima mea pereche de aripi, aripile mele de lapte, am avut norocul unei iubiri care să îmi dea curaj, ia aripile acestea și zboară, curaj!, și așa am început să zbor și nu m-am mai oprit niciodată, nu peste mult vor fi douăzeci de ani de atunci și dacă îmi mai rămâne inimă voi continua să zbor, și s-a făcut 2025 deja, când?!, de ce?!, și eram obosit și tocmai venea vara și am coborât pe pământ în Sicilia, de câte ori cobor pe pământ în Sicilia mă simt fericit, simt că am ajuns acasă, îi cunosc marile orașe, satele și cătunele, îi știu nefericirea și mă las încântat de barocul său, un baroc pe care în literatură l-am mai găsit doar la capătul celălalt al lumii, în Columbia, la Gabo, magicianul, dar după câteva zile deodată apar iar lacrimi în ochii mei și știu că trebuie din nou să zbor, ducându-mi mai departe melancolia, nefericirea omenească și cele câteva speranțe care așteaptă să fie spulberate, ochii mei vor să vadă altceva, mereu altceva, așa că am început să zbor peste baltice, am coborât la Riga, la Vilnius, la Tallinn și peste tot am fost zguduit de eleganța unei impecabile demnități, letonii, lituanienii și estonienii sunt oameni întregi și mi-ar fi plăcut să pot rămâne măcar la Riga, dar iar s-au umplut de lacrimi ochii mei, era o noapte aproape albă și fără stele care să plutească în tăcerea și în liniștea acelei nopți și iar am început să zbor, am coborât la Paris, fiindcă aici m-a dus iubirea, mereu iubirea m-a dus la Paris, și dacă nu aș fi fost atât de sărac în bani aș fi rămas, poate, fără lacrimi și pentru restul eternității în cel mai frumos oraș din lumea noastră de fii ai Mării Mediterane, dar uite că iar am simțit, deodată am simțit, deodată ca la sfântul nostru Cehov, chemarea soarelui, deodată, chemarea, ca acum o sută de ani fratele meu, Panaitaki, și am zburat către Nisa, am umblat eu pe toată Coasta de Azur și picioarele mele au fost fericite, ca Nietzsche am umblat, și am văzut eu că e bine, dar iar s-au umplut ochii mei de lacrimi și inima mea s-a umplut de altă nostalgie, știam bine nostalgia aceasta, îmi era dor de o altă mare, de Marea Egee, așa că am zburat în Mykonos, unde am lăsat vântul să mă cuprindă și așa a venit toamna și iar sunt lacrimi în ochii mei și mi s-a făcut un dor de necuprins după Bologna, unde nu am mai ajuns de peste zece ani, era iarnă pe atunci pe pământ, dar nu și în mine, nu și în mine, eu nu las iarna să mă îngroape și îmi întind aripile și zbor, am plecat.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Dispariția lui Josef Mengele”, din 6 martie în cinema
Cui îi e frică de Măria născută Lup? Caprei cu trei iezi.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
