Dare de seamă sentimentală la împlinirea unei alte vârste.
Nu e nimic nou sub soare, sub furtuni, sub ploi, sub zăpezi, sub vântul care ne răvășește melancoliile: suntem durerile noastre secrete și suntem oamenii care ne-au format, suntem părinții noștri și, dacă avem, copiii noștri, suntem oamenii pe care i-am iubit și pe care îi iubim și îi vom mai iubi, oamenii de la care am învățat și vom mai învăța, suntem profesorii noștri, modelele noastre, suntem toate animalele și păsările și plantele și obiectele care ne-au fost alături, suntem păpuși, suntem fum și suntem praf de stele, m-au însoțit întotdeauna inteligența și umorul și smerenia bunicii mele, Angela, care n-a cunoscut demonul trufiei, ea și-a cunoscut întotdeauna locul pe pământ și a rămas până la sfârșit un om demn, mă însoțesc și sfaturile domnului Cosașu, care mi-a fost prieten apropiat treisprezece ani, omul care mi-a dăruit cărți și idei, era talentat și cult și avea o generozitate care te obliga să încerci să fii mereu mai bun și recitindu-l (Ocolul Pământului în 100 de ştiri – Editura Zugzwang) simt că am ajuns acasă, după ce am văzut tot pământul, după ce am umblat pe mări și oceane și prin aer, și îl regăsesc peste tot, pentru că este în privirea cu care am învățat să mă uit la oameni și la lucruri și la epoci, pe de o parte și pe de altă parte, căutând nuanțele, căutând să înțeleg, mai ales ceea ce mi se pare de neînțeles, totodată sunt omul revoltat al lui Camus și mi-l imaginez pe Sisif fericit, visez câteodată că Dumnezeu a mai avut un fiu, care n-a avut un destin glorios, un fiu care a rămas pescar și necunoscut, și sunt străzile secundare ale metropolelor, de la Paris la Lisabona și Santiago de Chile, sunt cartierele mărginașe din Havana și mai sunt și muzica lui Bill Fay, care sună în camera mea intimă ore întregi în fiecare zi, sarea pământului ascunsă vederii, iar Peter Falk e actorul meu preferat, locotenentul Columbo n-are egal, și sunt colecția mea de ziare, inima îmi e plină de nostalgii, golul lui Roberto Baggio cu Cehosovacia de la campionatul mondial din 1990, timpul care a trecut și cum a trecut, sunt cicatricile mele și ale altora, lecțiile învățate, uneori, iubirea, Aleea Zorilor, încrederea în cuvinte și nevoia de cuvinte și arta de a pune un cuvânt lângă un alt cuvânt și de a naște lumea încă o dată și încă o dată, marii gânditori și marile gânditoare, ideile lui Isaiah Berlin și foamea de libertate a scriitorului Panait Istrati și curajul său și felul acela unic în care Sei Shonagon vedea totul, metaforele lui Cioran îndrăgostit, doar dragostea rămâne când înțelepciunea se stinge și ea, din nou cântecele lui Bill Fay, filmele vechi de cinema, Hiroshima, mon amour, Hoții de biciclete, Umberto D., șahul, apărarea Alehin, nopțile albe din Sankt Peterburg și liniștea din Tallinn și diminețile din Vilnius și ploile reci din Riga, furia în fața nedreptății, oroarea de războaie, de lăcomie și de prostie, lemnul strâmb al omenirii, cred în puterea terapeutică a schițelor lui Caragiale și în insulele grecești și în romanele Agathei Christie și în prieteniile care durează cel puțin zece ani, îmi e foarte dor de oameni pe care nu i-am cunoscut, de Salgado, fotograful, de Romain Gary, de Fernando Pessoa, de Charles Aznavour și de Bob Dylan, de oamenii pe care i-am cunoscut, de Radu Mărculescu și de un chinez al cărui nume nu l-am aflat niciodată, un chinez care mi-a salvat viața într-o noapte de la celălalt capăt al lumii, acolo, la Beijing, eroii mei sunt oamenii care nu caută nimic din ce e trecător și merg, ca și cum ar fi știut să facă asta dintotdeauna, către ce este esențial, puritatea axiomelor matematice, romantismul brutal și revoltător al lui Edith Piaf și limpezimea crudă a romanelor lui Sabato, puterea cehoviană de a îndura, când suferința umană nu va mai mișca nimic în mine viața și textele îmi vor rămâne fără ritm și se vor sfârși, dar până atunci poate că mai este, sunt și splendoarea barocului ruinat din Sicilia, catedralele care par părăsite, fără să fie vreodată părăsite, și mai am și amintirile pe care le revizitez plutind, plutind, plutind, simțindu-mă Gabo întors în Macondo, Eva întoarsă în Eden, Cohen întors pe Insula Hydra, sunt paradisurile pierdute, toate paradisurile au fost și sunt și vor mai fi pierdute, cele câteva vise împlinite și cele câteva zile fericite, nu mai multe decât ale Principelui din Ghepardul, visele care se vor mai naște, oamenii sunt ceea ce fac, nu doar în singurătate, am trecut de patruzeci de ani și încă n-am ieșit din deșert și, cu timpul, am învățat că nimeni nu iese din deșert, dar ne rămâne lumina, și deznădejdea trece, totul trece.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Buzele și timpul. Despre lip lift cu dr. Ina Petrescu (Grace Clinic)
Hiperpoligloții – acești oameni uimitori
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
