Există haine care îți țin de cald, haine care te avantajează și haine care te eliberează. Pantalonii, pentru femei, au fost mult timp în ultima categorie — și nu neapărat cu binecuvântarea lumii. A durat aproape un secol și jumătate ca gestul, absolut banal astăzi, de a-ți băga un picior într-un crac de stofă să nu fie considerat fie revoltă, fie imoralitate, fie “o ciudățenie modernă”.
Dar să începem unde trebuie: în America anului 1851, când jurnalista și activista Amelia Bloomer apare în public purtând pantaloni largi, pe sub o rochie scurtată. Practici, comozi, eliberatori. Rezultatul? Caricaturi în ziare, predici moralizatoare, valuri de indignare. “Bloomers”, îi spuneau. Nu ea îi inventase — dar uneori e suficient să-i porți ca să pornești un cutremur cultural.
În Europa, situația era și mai savuroasă
Franța avea o lege care spunea că o femeie nu putea purta pantaloni fără aprobarea poliției. Legea aceasta, cu tot parfumul ei patriarhal, a rămas în vigoare până în… 2013. Da, 2013. Deși, între timp, femeile purtau pantaloni pe Champs-Élysées fără să ceară binecuvântarea jandarmilor. Moda, însă, merge înainte chiar și când legile dorm.
În primele decenii ale secolului XX, moda începe să respire altfel. În anii 1910–1920, femeile adoptă treptat ținute mai practice, iar în 1911 Paul Poiret lansează pantalonii „harem”, inspirați din Orient — provocatori pentru burghezia pariziană, dar o revelație pentru femeile care simțeau pentru prima oară libertatea mișcării.
Această ținută a fost creată de Poiret pentru petrecerea sa „1002 Nights” din 1911, un eveniment de PR folosit pentru a promova moda sa inspirată din Orient. Designul era bazat pe interpretări occidentale ale vestimentației din Orientul Mijlociu și încerca să redea elementele fantastice din „O mie și una de nopți”. Bijuteriile și țesăturile folosite erau excepționale, dar cel mai remarcabil element rămâne croiala de bază: folosirea pantalonilor harem. În timp ce pantalonii purtați de femei sunt astăzi ceva obișnuit, la începutul secolului al XX-lea acest lucru nu era deloc frecvent și era considerat radical, dacă nu chiar subversiv.
Apoi, vin anii ’30 și scena se mută la Paris, într-o gară. Apare Marlene Dietrich: frac, pantaloni, pălărie, ținută perfect masculină și un calm care intimida. Un polițist i-ar fi reamintit, politicos, că ținuta ei „nu este permisă femeilor”. Dietrich l-a privit cu acel zâmbet celebru care spunea: „vedeți-vă de treabă”. Faptul că ea purta pantaloni era deja o declarație politică.
În același deceniu, la Hollywood, Katharine Hepburn inițiază propria revoluție: pantaloni largi, din stofă, purtați zilnic în studiouri. MGM i-a ascuns pantalonii considerându-i „nepotriviți”. Hepburn i-a găsit, i-a îmbrăcat, i-a purtat. Într-o epocă în care actrițele erau îmbrăcate după fanteziile producătorilor, ea a ales confortul și libertatea.
Anii ’40–’50 fac restul muncii prin realitate: războiul aduce femeile în fabrici și ateliere, unde poartă pantaloni pentru că trebuie. Practici, utilitari, imposibil de ignorat. După război, pantalonii nu mai puteau fi împinși înapoi în dulap ca o abatere temporară.
Dar adevărata legitimare culturală vine în 1966, când Yves Saint Laurent prezintă „Le Smoking” celebrul său tuxedo feminin — primul costum cu pantalon elegant de seară pentru femei. Un gest cu efect de trăsnet. Unele restaurante de lux refuzau să primească femei îmbrăcate astfel. Costumul era atât de avangardist încât, la vremea respectivă, multe hoteluri și restaurante refuzau să permită accesul femeilor care îl purtau. Ele intrau, simplu, pe ușa rezervată bărbaților.
În 1971, Bianca Pérez-Mora Macías s-a căsătorit cu Mick Jagger și a fermecat întreaga lume purtând un ansamblu alb „Le Smoking”, creat de Yves Saint Laurent — un moment care a rămas în istoria ținutelor de mireasă. Deși Saint Laurent primește adesea toate meritele pentru consacrarea stilului genderless în vestimentația formală masculină, nu el a fost primul și nici ultimul care a deschis această direcție. Ne întoarcem la femeile care au adoptat cu devotament acest look „black tie”.
Marlene Dietrich este creditată cu purtarea lui cu aproximativ 30 de ani înaintea lui YSL. Costumele ei erau, de fapt, costume bărbătești adaptate de ea însăși, iar actrița — una dintre cele mai enigmatice figuri ale showbiz-ului modern — cultiva un mister care i-a consolidat aura.
În filmul „Victor/Victoria” (1982), premiat cu Oscar, Julie Andrews interpretează o cântăreață de cabaret care se travestește, acțiunea având loc în Parisul anilor 1930. Și ea beneficiază de acel tip de lumină clasic hollywoodiană care îi conferă un aer à la Dietrich.
În anii ’80, estetica gender-bending a atins un punct culminant, iar nimeni nu a exemplificat-o mai bine decât Annie Lennox. Deși prefera de obicei un ansamblu simplu, în stil „Men in Black”, a purtat ocazional și un tuxedo, ca în celebra fotografie din 1984.
Creatori precum Stella McCartney, Tom Ford, Riccardo Tisci, Alexander McQueen, John Galliano și Ralph Lauren au avut mereu o slăbiciune pentru a îmbrăca femeile în piese masculine. Influența și popularitatea look-ului au ajuns și pe covorul roșu, unde vedete diferite l-au reinterpretat în nenumărate feluri.
Anii ’70 consacră pantalonii în moda de stradă: jeanși, pantaloni evazați, croieli lejere, femeile tinerelor generații care îi poartă fără niciun stres. Pentru prima dată în istorie, pantalonii devin… firești. Nu spectacol, nu revoltă, nu ironie — doar o alegere comodă și cool.
Gloria Vanderbildt, creditată ca primul designer de jeans din lume. 1976
Iar anii ’80 aduc apogeul: epoca power suit. Umeri sculptați, croiuri ferme, pantaloni perfecți și femei care intră în boardroom-uri nu ca excepții, ci ca lideri. Gândiți-vă la: Indra Nooyi – PepsiCo, Ursula Burns – Xerox, Marissa Mayer – Yahoo, plus numeroase femei care nu apar în Vogue, dar au condus echipe, companii, proiecte, vieți.
Power suit-ul a spus, în sfârșit, adevărul: dacă pantalonii lui YSL au fost începutul, anii ’80 au fost victoria. Astăzi, nimeni nu mai ridică sprânceana când o femeie poartă pantaloni.
Poate că asta e frumusețea drumului: din 1851 până azi, pantalonii au trecut de la scandal la firesc. De la „nu ai voie” la „ai toate drepturile”. De la „cum îndrăznești?” la „cum îi porți?”. Și dacă există un portret al femeii în pantaloni, el arată cam așa: o femeie liberă, relaxată, încrezătoare, care știe că uneori cea mai mare revoluție este… confortul.
Revenind la întrebarea din fiecare dimineața în fața dulapului cu ce mă îmbrac azi, sigur pantalonii rămân în topul preferințelor. Dar ce fel de pantaloni? Și pentru că… iarnă imediat, răspunsul e ușor de dat: pantaloni care să țină de cald, deci dintr-o țesătură care să conțină și lână, adică niște pantaloni de stofa. Obligatoriu din stofe de calitate, cu ținută, care nu se deformează (nu scot genunchi), nu se scămoșează, și își joacă impecabil rolul în ținutele de zi sau de seară.
Citiţi şi
Marina Schiano, muza lui Yves Saint Laurent – “o femeie cu demnitatea și vitalitatea Vezuviului”
Elena Ghika (Dora d’Istria) – una dintre cele mai lucide și mai inteligente minți ale Europei
Audrey și Hubert – o prietenie de-o viață
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
