Între 1860 și 1888, la Florența au existat oameni care au avut norocul de a cunoaște o femeie considerată „una dintre cele mai lucide și mai inteligente minți ale Europei”. Antropologul Paolo Mantegazza o descria astfel:
„Un trup plin de grație, o inimă plină de noblețe și o minte de artist și gânditor — trei lucruri rare chiar și luate separat, dar puse împreună devin un miracol al sorții; iar acest miracol a știut natura să-l săvârșească revărsând toate aceste mari și variate virtuți asupra unui singur nume Elena Ghika, care în lumea literară și-a ales un nume și mai cunoscut: Dora d’Istria.”
Elena Ghika s-a născut la București, la 22 ianuarie 1828. Era fiica prințului Mihal (Mihail) Ghica, de origine albaneză, guvernator al Țării Românești, arheolog remarcabil și fondatorul primului muzeu național din România, frate cu Grigore al IV-lea Ghica și cu Alexandru al II-lea Ghica – acesta din urmă domnitor al Valahiei după Grigore, în 1834 – și al Katinkăi Faka, traducătoare de literatură franceză.
Educația ei a fost încredințată unui profesor de mare prestigiu la acea vreme, Grigorie Papadopoulos (Gregorios Georgios Papadopoulos) din Salonic, care avea să devină ulterior o figură marcantă a culturii grecești. Acesta a fondat la Atena celebra „Școală Elenă”, a fost directorul Școlii Normale și, mai târziu, înalt funcționar al Ministerului Afacerilor Externe.
Evenimentele politice care zguduiau Balcanii au forțat-o pe Dora d’Istria să trăiască departe de București, în mai multe țări europene. Și-a petrecut tinerețea la Viena, Veneția, Dresda și Berlin, iar în 1849 s-a căsătorit cu prințul Kolțov-Massalski, aparținând uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare ruse. Rămasă văduvă și fără copii, a părăsit Rusia, incapabilă să suporte climatul politic anti-liberal. De aici începea perioada sa de peregrinări, studii și călătorii, interesul ei extinzându-se asupra istoriei, filozofiei, religiei, politicii, economiei, literaturii și tradițiilor populare. Personalitatea ei polivalentă a dus-o și spre pictură și muzică; în 1854, unele dintre picturile sale au fost premiate la Expoziția de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. Dar activitatea artistică a Dorei d’Istria a fost mereu „secundară” în raport cu activitatea ei intelectuală, politică și feministă.
După plecarea din Rusia, a trăit în Elveția, Franța, Grecia și Italia, între Veneția și Florența, stabilindu-se într-o mică vilă de pe Via Leonardo da Vinci, atunci încă la marginea orașului. De aici pornea adesea în excursii către Liguria sau în călătorii mult mai lungi. A călătorit din extremul nord european până în sudul Greciei; a vizitat – lucru neobișnuit pentru epocă – și Statele Unite și a participat la ascensiunea vârfului Mönch din Alpii Bernezi, din sudul Elveției.
A ales numele de scenă „Dora d’Istria” deoarece sintetiza tot ceea ce constituia fundamentul operei sale: legătura puternică cu propria țară și propriile rădăcini și, în același timp, o concepție a lumii și a culturii deschisă, cosmopolită și tolerantă.
Într-o epocă ce reînvia fascinația vechilor mituri ale fluviilor, pseudonimul n-a fost ales întâmplător: Dora d’Istria era, în esență, „Dora Istrului”, iar Istru este numele antic al Dunării, lungul fluviu care traversează România după ce străbate alte pământuri europene, din munții Germaniei până la Marea Neagră, unind popoare diferite prin istorie, politică, religie și limbă. Era o metaforă geografică ce transmitea un mesaj de pace într-o regiune — cea balcanică — dintotdeauna divizată și disputată.
Chiar și numele „Dora” derivă din „curs de apă”, așa cum „Europa”, în tradiția mitologică transmisă de Hesiod, este numele unui izvor și al unei divinități atrase de mare.
Ideea de libertate și o mare încredere în progres au inspirat-o întotdeauna pe Dora d’Istria, care a susținut de-a lungul vieții valorile democrației, scriind în apărarea celor oprimați, împotriva dominației austriece și în favoarea libertății popoarelor din Balcani, din Grecia și din Italia.
A fost mereu adversară a obscurantismului, oriunde s-ar fi aflat acesta — fie în „despotismul oriental”, fie în „tirania iezuită”. Fără a rămâne prizoniera unei ideologii, era convinsă că trebuia luptat împotriva totalitarismului și că fiecare popor trebuia să aleagă forma de guvernare cea mai potrivită propriei sale realități.
Pentru ea, un model de urmat putea fi Elveția, singura țară din Europa în care sistemul republican triumfase, și care, deși avea populații diferite și două religii aflate în conflict, era organizată democratic în cantoane, cu forme diferite de constituție — de la statul patriarhal al Graubünden-ului până la democrația modelată „à la française” a Genevei.
Apreciată de Mazzini și Garibaldi pentru că a susținut mereu valorile democrației și libertatea popoarelor balcanice, Greciei și Italiei, a contribuit la punerea bazelor unei Europe a popoarelor, care să depășească vechea Europă a națiunilor.
Nu este o coincidență faptul că unul dintre primii activiști ai mișcării culturale a albanezilor din Italia, Dhimitër Kamarda, a publicat la Livorno, în 1870, un volum de poezii intitulat „A Dora d’Istria. Gli Albanesi”. La rândul său, Angelo De Gubernatis, orientalist, scriitor, profesor de sanscrită și mitologie comparată la Universitatea din Florența și fondator al Muzeului Montughi, a fost fascinat de cultura profundă și de spiritul critic al Dorei d’Istria; iar Giuseppe Garibaldi a numit-o chiar „soră-erou, suflet îndreptat spre idealuri mai înalte”.
În 1867 a devenit cetățean de onoare al Atenei, titlu acordat înaintea ei doar lui Lord Byron pentru sprijinul acordat independenței Greciei. A făcut parte din cea mai prestigioasă Societate Geografică a Europei, cea din Paris.
Faptul că personalitatea Elenei Ghika era considerată atât de extraordinară de contemporani și de autorii primei jumătăți a secolului XX, într-o epocă în care rolul intelectual al femeilor era puțin recunoscut, face cu atât mai inexplicabil modul în care ea a fost ulterior dată uitării și nu este inclusă, așa cum ar merita, printre figurile feminine cele mai semnificative ale secolului trecut — ea, care a scris o adevărată istorie comparată a femeilor din diferite țări, culturi și legislații: Les femmes en Orient (1860), Des femmes par une femme (1865), Les Femmes fortes (1871), Lettre à la présidente de l’Association des dames grecques pour l’instruction des femmes (1872), The Woman Question in Austria și The Woman Question in Germany (1873) ș.a.
A reușit să descopere universul feminin prin nenumăratele ei călătorii și l-a „fotografiat” în toate detaliile prin scrierile sale publicate în cele mai prestigioase reviste ale epocii.
Descria cu minuțiozitate aspectul și comportamentul femeilor „obișnuite” din deșerturile de gheață ale Laponiei, al celor din întinderile aride ale platourilor asiatice sau al femeilor europene din toate țările: femei rome, la fel ca și femei „extraordinare” — sfinte, regine, poete —, toate având un loc în istorie. Și-a îndreptat atenția spre femeile din Europa de Est, inclusiv cele din regiunile îndepărtate ale Rusiei asiatice și din Occident, reușind să compare diferitele culturi și să răspândească această cunoaștere.
Dora d’Istria și-a exprimat întotdeauna gândirea sa feministă riguroasă, la nivel intelectual: a analizat condiția femeilor în fața legii civile și religioase, a denunțat Concordatul, care făcuse căsătoria „irevocabilă” asemenea vieții monastice, spre deosebire de Codul napoleonian, care, dimpotrivă, permisese divorțul. A teoretizat egalitatea civilă, extinderea garanțiilor sociale acordate femeilor în unele țări, și importanța unei educații diferite pentru femei — una care să promoveze dezvoltarea treptată a facultăților naturale individuale.
Nu întâmplător, juristul Carlo Francesco Gabba a publicat lucrarea „La questione femminile e la principessa Dora d’Istria”, apărută în 1865 la Florența, la editura Le Monnier, în anii dezbaterilor despre reforma Codului Civil italian. Cartea clarifica, în fața opiniei parlamentare și extra-parlamentare, nevoile femeilor și nedreapta excludere a acestora, explicând cum femeia era aproape o „paranteză” în Codul Civil, în vreme ce în Codul Penal avea personalitate juridică deplină.
Erau anii în care articolul 486 din Codul Penal considera infracțiune adulterul femeii, pedepsit cu închisoare de la trei luni la un an, în timp ce pentru bărbat concubinajul era singura faptă sancționabilă. Nu trebuie uitat că, în 1881, a făcut mare senzație prima femeie licențiată în drept la Florența: Lidia Poët, căreia i s-a respins însă, doi ani mai târziu, cererea de înscriere în Barou, atât de către Procurorul General, cât și de către Curtea de Apel din Torino (femeile au fost admise în profesiile liberale abia în 1919!).
Dora d’Istria a trăit la Florența din 1860 până la moartea sa, pe 17 noiembrie 1888, în mijlocul efervescenței intelectuale și politice a perioadei de după unificarea Italiei, atât în faza de apogeu a orașului — când Florența a devenit capitala Regatului Unit al Italiei — cât și în perioada următoare, mult mai dificilă, după mutarea capitalei la Roma.
A demonstrat întotdeauna o înclinație specială pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie, iar acest impuls generos l-a arătat până la sfârșit, lăsând prin testament toate bunurile sale Institutului Național pentru Surdo-muți din Florența, fondat în 1884.
În anii următori, Florența i-a păstrat memoria, atribuind în 1908 numele „Dora d’Istria” unei piețe — care în 1912 a fost redenumită Piazza Torino, actuala Piazza Isidoro del Lungo — și, în același an, instalând o placă pe fațada „Vilei d’Istria”, aflată atunci la nr. 10 pe Via Leonardo da Vinci, unde Dora d’Istria a trăit până la moarte.
Din 1960, vila cu două etaje, înconjurată de un parc mare, pe care ea îl iubea atât de mult, și delimitată de ziduri înalte, nu mai există. Pe locul ei a fost construit un bloc cu mai multe apartamente — proiect căruia mulți florentini i s-au opus, argumentând, într-o petiție, că ar altera „starea actuală a zonelor destinate grădinii, cu grave prejudicii pentru luminozitatea și aerisirea caselor învecinate” și că grădina ar fi fost „redusă la o curte îngustă, lipsită de aer, lumină și soare”. Din păcate, lucrurile au evoluat exact așa: „Villa d’Istria” a fost demolată, împreună cu grădina și zidurile ei.
Astăzi, din Dora d’Istria — „o femeie unică, cu mari merite”, cum a numit-o Paolo Mantegazza — nu a mai rămas la Florența decât o placă, aflată în mica grădină interioară a imobilului construit în 1960, pe Via Leonardo da Vinci nr. 28.
Textul redactat de profesorul Diego Garoglio în 1915 sintetizează astfel viața și personalitatea Dorei d’Istria:
„Principesa
Elena Koltzoff Massalki Ghika
1828–1888
Albaneză de origine, româncă prin naștere
Florentină prin alegere
Și-a înnobilat și glorificat propria persoană
Prin virtuți înalte ale sufletului și ale minții
Întrupate în numele european Dora d’Istria
În amintirea celor aproape treizeci de ani
Petrecuți în această casă, unde a murit
Municipalitatea, cu recunoștință și respect,
A așezat această placă.”
(sursa, autoare Marta Questa)
Citiţi şi
Femeia în pantaloni, o scurtă istorie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
