O anatomie a controlului în trei acte, semnată de arhitectul absurdului modern
Există regizori care surprind, regizori care provoacă și regizori care tulbură. Yorgos Lanthimos face parte, singular, dintr-o a patra categorie: aceea a cineaștilor care redefinesc raportul spectatorului cu propriile certitudini. Fiecare film al său este o demonstrație de forță conceptuală, un laborator al comportamentului uman dus la extreme ritualice și o explorare a absurdului ca mecanism de dezvăluire a adevărurilor profunde. Dacă în Dogtooth și The Lobster ne invita să privim instituțiile sociale cu o neîncredere fertilă, iar în Poor Things jongla cu grotescul emancipator, Kinds of Kindness amplifică toate aceste direcții într-o trilogie a controlului și a identității. Este cel mai auster, dar și cel mai radical film al său – o sinteză a viziunii lanthimosiene despre fragilitatea alegerii umane. Bunăoară, Yorgos Lanthimos rămâne un autor care respiră exclusiv prin singularitate. Personalitatea lui artistică s-a construit pe un amestec unic de cruzime lirică, umor negru, disconfort metafizic și o precizie clinică în disecarea comportamentelor umane. În filmele sale, absurdul devine metodă, ritualul devine limbaj, iar fragilitatea umană devine spectacolul ultim. Kinds of Kindness nu face excepție: este, poate, unul dintre cele mai radicale și mai ludice experimente ale sale.
Alcătuit din trei povești autonome, unite prin actori, ton și obsesii ideatice, filmul explorează raportul individului cu autoritatea, fie că aceasta se manifestă sub forma unui mentor manipulativ, a unei iubiri întoarse din neant sau a unui potențial lider spiritual. În prima poveste, cineastul propune un protagonist captiv într-un sistem al obedienței totale, în care voința proprie este externalizată. Apoi, în a doua parte, redimensionează identitatea printr-un registru aproape gotic, unde reîntoarcerea soției inversează dinamica recunoașterii și a intimității. În a treia parte, îmbină ezotericul cu disperarea afectivă, o căutare inițiatică în care credința devine strategie de supraviețuire. În acestea toate, temele pot fi lesne de identificat – dependența de autoritate, modelarea identității sub presiune, ritualul ca instrument de disciplinare și căutarea unui sens într-o lume destabilizată etic. Astfel, Lanthimos construiește o reflecție amplă despre predispoziția umană către supunere.
În cazul acestei pelicule, regia se distinge printr-o combinație de teatralitate controlată și un formalism geometric. Lanthimos adoptă o perspectivă aproape antropologică: personajele sunt observate cu detașare, iar gesturile sunt analizate ca într-un experiment. Mișcările de cameră sunt rare, iar compozițiile au o precizie matematică, amplificând atmosfera de ritual și inhibare. Această abordare produce o tensiune constantă între intenția narativă și comportamentul personajelor, alimentând senzația de alienare – un semn distinctiv al autorului.
Co-scris cu Efthimis Filippou, scenariul este un studiu tipic pentru estetica „Greek Weird Wave”: dialoguri aparent simple, dar cu reverberații simbolice și o structură tripartită care funcționează ca variații pe aceeași temă. Replicile se remarcă printr-un minimalism care intensifică ambiguitatea psihologică. Cele trei episoade operează ca un palimpsest narativ, fiecare rescriind modul în care individul se raportează la sistemele de ordine (familială, profesională, spirituală).
Directorul de imagine, Robbie Ryan, valorifică un registru vizual auster, cu lumini crude și cadre care refuză esteticul convențional. Imaginea nu caută exaltarea emoției, ci expunerea mecanismelor interioare ale personajelor. Utilizarea spațiilor – camere sterile, interioare impersonale, zone liminale – transformă vizual mediul într-un « personaj autonom ». Montajul îmbină ritmul lent cu rupturi bruște, reflectând structura disjunctă a filmului. Această fragmentaritate asumată invită spectatorul să depășească pasivitatea consumului narativ. La fel, muzica devine și ea o formă de „sculptare a spațiului psihic”.
Scenele în care personajul întrupat de Jesse Plemons își execută cu o exactitate aproape ritualică rutina zilnică impusă de mentorul său (Willem Dafoe) sunt esențiale pentru a înțelege arhitectura filmului. Când primește instrucțiuni precise despre ce să poarte, cu cine să vorbească, ce să mănânce, ce decizie să ia la locul de muncă, spectacolul obedienței devine o coregrafie. Este momentul în care Lanthimos introduce tema fundamentală: autonomia ca iluzie disciplinată.
Costumele se remarcă prin simplitate, dar sunt utilizate ca instrument de caracterizare: normative, repetitive, standardizate. Prin această abordare, hainele nu individualizează personajele, ci le uniformizează, integrându-le în mecanismele de control instituțional sau afectiv.
Emma Stone, muza declarată a lui Lanthimos, își confirmă statutul de actriță polivalentă. Transformările ei între cele trei povestiri demonstrează o disponibilitate scenică rară. Expresiva actriță îmbină fragilitatea cu impulsuri violente, alternează stările de introspecție și expresivitatea viscerală și susține perfect minimalismul afectiv impus de regizor. Alături de ea, îl regăsim pe Jesse Plemons, care impresionează printr-un joc interiorizat, de o intensitate reținută. Willem Dafoe și Hong Chau contribuie la atmosfera de instabilitate morală. Ultimele minute o surprind pe Emma Stone blocată între două impulsuri opuse — speranță și teamă — într-un gest repetat obsesiv, care pare să nu ducă nicăieri. Finalul nu explică nimic, dar spune mult: în lumea lui Lanthimos, libertatea e rareori clară, iar adevărul este mereu în mișcare.
După cele trei capitole ale filmului, rămâne o singură constantă: nimeni nu scapă neatins. Lanthimos nu spune povești, ci aprinde mecanisme, iar în acest film ne arată cât de ușor acceptăm să cedăm direcția propriei vieți. Când luminile se aprind, Kinds of Kindness continuă să lucreze în subteran: un film care nu încetează să pună întrebări, chiar și atunci când nu mai există nimeni dispus să răspundă.
Dacă realismul european caută autenticitatea, Lanthimos caută demonstrația; dacă cinemaul european mizează pe empatie, Lanthimos mizează pe ruptură. Astfel, Kinds of Kindness poate fi văzut ca un contra-discurs, un film care nu reflectă realitatea, ci o deformează deliberat pentru a o interoga. Întreaga peliculă funcționează ca o meditație fragmentară asupra libertății, autorității și identității într-o epocă în care autonomia personală devine tot mai negociabilă. Este o operă exigentă, care nu oferă răspunsuri, ci provoacă spectatorul la reflecție.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Titlul original: Kinds of Kindness
Regia: Yorgos Lanthimos
Scenariul: Yorgos Lanthimos & Efthimis Filippou
Director de imagine (Cinematografie) : Robbie Ryan
Montajul : Yorgos Mavropsaridis
Muzică (Coloana sonoră): Jerskin Fendrix
Distribuția:
Emma Stone – Rita / Liz / Emily
Jesse Plemons – Robert / Daniel / Andrew
Willem Dafoe – Raymond / George / Omi
Margaret Qualley – Vivian / Martha / Ruth & Rebecca (gemene)
Hong Chau – Sarah / Sharon / Aka
Durata: 164 min.
Premiera: Cannes Film Festival — ediția 2024, în secțiunea oficială, competiție
Premii & Nominalizări (selectiv)
Cannes Film Festival 2024 — în competiție pentru Palme d’Or Nominalizare pentru regie/film
Cannes Film Festival 2024 — Best Actor Award Câștigat de Jesse Plemons
Golden Globe 2025 — Best Performance by a Male Actor in a Motion Picture (Musical or Comedy) Nominalizare: Jesse Plemons
Florida Film Critics Circle (FFCC) — Best Supporting Actor (pentru Willem Dafoe) Nominalizare 2024
Citiţi şi
Capitala în așteptarea ultimei manele
YES, „cel mai controversat film de la Cannes”, acum în cinematografele din România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
