Un delir perfect orchestrat despre frica modernă și foamea de sens – Bugonia
După ce a reinventat parabola modernă cu The Lobster, grotescul politic cu The Favourite și mitul creației cu Poor Things, Yorgos Lanthimos își îndreaptă microscopul spre cea mai contagioasă boală a secolului XXI: conspirația. Bugonia e mai mult decât un remake al filmului sud-coreean Save the Green Planet! – e o disecție rece, dar fascinantă, a modului în care adevărul, ideologia și absurdul coexistă sub aceeași piele.
Bugonia apare într-o perioadă în care filmele de gen (science fiction, horror, comedie neagră) sunt adesea folosite ca metafore pentru anxietăţile globale: pandemie, criză ecologică, conspiraţii digitale, polarizare, fake news. Cinemaul contemporan tinde să amestece genurile, să destabilizeze realitatea, să provoace spectatorul să se poziţioneze critic. În această «eră a adevărului relativ», filmele de gen servesc drept oglindă a pericolelor ideologice sau informaţionale. De asemenea, remarcăm un interes crescut pentru adaptările sau remake-urile care nu sunt reverenţioase faţă de sursă, ci recontextualizează. Bunăoară, tema centrală din pelicula Bugonia este confruntarea dintre realitate şi iluzii („conspiraţii”), paranoia modernă, dezinformarea şi alienarea în epoca contemporană. Astfel, răpirea unei CEO/director executiv/general de o firmă farmaceutică, de către doi indivizi convinşi că ea este un extraterestru, e o premisă care ridică întrebări despre cine are puterea să definească „adevărul” şi despre ce înseamnă să fii „uman” când te raportezi la alte fiinţe (fie ele reale sau imaginare). Filmul explorează, în paralel, teme de mediu (ecologice), alienare socio-culturală, dar şi impactul teoriei conspiraţiei asupra percepţiei de sine.
Titlul, Bugonia, evocă un mit antic (din Georgicele lui Virgiliu) despre apariţia albinelor din cadavre: o imagine de generare spontană, de viaţă din moarte. Aici motivația nu este pur poetică, ci funcţionează ca parabolă: în film, „răul”, paranoia, minciuna, comploturile pot genera (sau distruge) comunităţi, pot naşte realităţi alternative. Scenariul realizat de Will Tracy păstrează structura de bază a filmului-sursă (Save the Green Planet!), dar introduce modificări semnificative: schimbarea genului personajului răpit (de la bărbat la femeie), localizarea mai degrabă occidentală, implicarea unei corporaţii farmaceutice, accent mai mare pe paranoia contemporană, pe dezinformare, pe ecologie. Dinamica este una tensionată, cu momente de comedie neagră, grotesc şi chiar horror corporal, alternează scene psihologice intense cu altele vizual/simbolic puternice. În fond, Bugonia pornește de la un mit: legenda potrivit căreia albinele se nasc din cadavrul unui bou – un simbol al regenerării prin putreziciune. În lectura lui Lanthimos, acest mit devine o parabolă despre renașterea ideilor din ruinele adevărului. Adevărul mort produce ideologii vii. Filmul lucrează fin cu motivele clasice ale lui Lanthimos – controlul, deghizarea emoției, violența socială sub formă de ritual. Așa cum Dogtooth inventa o familie închisă într-un cult privat, iar The Lobster reglementa dragostea prin lege, Bugonia arată cum rațiunea și nebunia pot deveni interschimbabile într-o societate care și-a pierdut centrul moral.
Adaptarea semnată de Will Tracy (cunoscut pentru The Menu) aduce în prim-plan obsesia pentru „adevărul manufacturat”. Totul funcționează ca o inversiune ironică a parabolei mesianice. În spiritul absurdului, filmul funcționează ca o tragedie inversă – spectatorul nu mai compătimește, ci se simte vinovat că râde.
Yorgos Lanthimos continuă să-şi confirme celebra «semnătură stilistică»: imagine calculată, tonalitate ambiguă, personaje care trăiesc în limitele convenţionalului, dar sunt împinse spre extreme. Cineastul gestionează echilibrul între grotesc şi grav, între absurditate şi reflecţie, cu un simţ al timing-ului care face ca momentele de tensiune să explodeze vizual sau emoţional.
Emma Stone livrează una dintre cele mai curajoase performanțe din cariera sa: un amestec de forță și vulnerabilitate, de calcul și suferință. Gestul de a-și rade părul nu e doar o chestiune de look, ci un act simbolic: renunțarea la puterea imaginii, la masca de control. Jesse Plemons, în rolul răpitorului, e perfect calibrat între delir și empatie, amintind de compozițiile obsesive ale lui Vlad Ivanov din Polițist, adjectiv – tăcerea devine mai grea decât violența. Lanthimos știe să orchestreze disonanța actorilor. Nimeni nu reacționează „normal”; totul e distorsionat, mecanic, iar tocmai această răceală produce emoție.
Imaginea este asigurată de Robbie Ryan, cunoscut pentru colaborări vizuale puternice, contrastre mari de lumină-umbră, compoziţii care accentuează izolarea, claustrofobia. Aici, filmul foloseşte VistaVision, ceea ce sugerează o ambiţie vizuală, de calitate superioară, imagini clare, detaliate, care să susţină nu numai povestea, dar și atmosfera de nelinişte şi absurdul. Locaţiile interioare – spaţiile de detenţie improvizate, subsoluri, camere pentru interogatorii – sunt fotografiate astfel încât să pară închise, opresive, accentuând ideea de captivitate nu doar fizică, ci şi psihologică. Montajul, semnat de Yorgos Mavropsaridis, este decisiv pentru ritmul filmului: menţine tensiunea, oscilează între momente de lentoare deliberată (pentru a lăsa spectatorul să respire, să reflecteze) şi clipe de intensitate. Finalul este remarcabil, cu un montaj „minunat” care pune capăt filmului într-o manieră memorabilă. Există, totuși, un punct nevralgic: durata – aproximativ două ore (117-118 minute). Credem că filmul ar fi funcţionat mai bine la ~90 de minute, pentru a păstra mai multă concizie și astfel ar fi redus din redundanţă.
Punctul forte îl reprezintă, aici, distribuția: Emma Stone — Michelle Fuller (CEO). Acest rol este solicitant fizic şi psihologic, inclusiv prin transformări vizuale (şi-a ras podoaba capilară pentru film) ca parte a angajamentului în personaj. Neobosita actriță reuşeşte să transmită atât autoritatea corporatistei, cât şi vulnerabilitatea în faţa absurdului. De asemenea, Jesse Plemons — Teddy, are o partitură complicată: convingerile lui extreme devin mai credibile pe măsură ce spectatorul vede ce-l determină. Plemons este remarcat pentru profunzimea pe care o aduce unui personaj care, altfel, ar fi putut rămâne caricatural. Apoi, ajută mult și Aidan Delbis — Don, cumnatul/partenerul conspirativ al lui Teddy. Rolul lui pare să fie acel amestec de frică, inocenţă, dubiu, empatie, ceea ce oferă un soi de contrapunct emoţional întregii distribuții. Interacțiunile dintre personaje, momentele de violență, tortură, penitență ideologică sunt interpretate astfel încât să nu devină doar pasive, ci să provoace disconfort şi introspecție morală. Lanthimos solicită actorilor să meargă până la limită, iar Stone și Plemons răspund cu prestații care combină controlul reținerilor (în replici, gesturi) cu izbucniri de emoție.
Coloana sonoră semnată de Jerskin Fendrix funcționează ca un contrapunct ironic. În momentele de violență, muzica se diluează în sunete aproape organice, ca un zumzet – o trimitere subtilă la albinele mitului. În alte momente, o piesă pop banală izbucnește pe fundal, accentuând absurdul: banalul devine monstruos, cum se întâmpla și în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, unde sunetul de radio comercial rupea tensiunea tragică. Costumele sunt minimaliste, dar perfect codificate. Costumele albe și gri ale CEO-ului devin simboluri ale purității corupte, ale sterilului corporatist. În contrast, hainele răpitorilor – pătate, asimetrice, adesea improvizate – reprezintă haosul „adevărului alternativ”.
Scena în care Stone, în haine rupte, e pusă să repete teorii conspiraționiste amintește de procesul inițiatic din Dogtooth: cunoașterea e un act de dresaj.
Bugonia e mai mult decât un remake — e un diagnostic. Un film care vorbește, cu umor negru și o estetică glacială, despre febra conspirațiilor, despre anxietatea unei lumi în care toți vrem să fim salvatori, dar nimeni nu vrea să fie om. Yorgos Lanthimos rămâne, poate, ultimul mare „moralist absurd” al cinemaului actual: un regizor care ne arată că grotescul nu e o deformare a lumii, ci reflexul ei fidel. Ca în mitul antic, din cadavrele rațiunii se nasc roiuri noi de iluzii. Bugonia nu e doar o poveste – e bâzâitul neliniștit al epocii noastre.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Titlul original: Bugonia
Regia: Yorgos Lanthimos
Scenariul: Will Tracy (bazat pe filmul sud-coreean Save the Green Planet! de Jang Joon-hwan)
Imaginea: Robbie Ryan
Montajul: Yorgos Mavropsaridis
Muzica: Jerskin Fendrix (interpretată de London Contemporary Orchestra)
Scenografia: Shona Heath
Costumele: Holly Waddington
Distribuția: Emma Stone, Jesse Plemons, Willem Dafoe, Margaret Qualley, Joe Alwyn, Hong Chau, Hunter Schafer, Aidan Delbis
Durata: 120 min
Premiera oficială: 30 august 2025 (Festivalul de Film de la Veneția)
Premii și selecții: Competiția oficială – Festivalul de la Veneția 2025
*Filmul ”Bugonia” va rula la Muzeul Național de Artă – Sala Auditorium, București, vineri, 24 octombrie 2025, de la ora 20:00, dar și la Cinema Elvire Popesco, București, sâmbătă, 25 octombrie 2025, de la ora 12:00, proiecții aflate în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest.
Citiţi şi
Father, Mother, Sister, Brother
Capitala în așteptarea ultimei manele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
