când ai un telefon e vorba de utilitate
când ai două, de lux
opulenţa e când ai trei
iar paradisul, când n-ai nici unul
toată lumea-i dă în sus şi-n jos cu luxul. şi când te uiţi încotro arată ei, către cineva sau ceva care e luxos, încep ochii să te doară. de la culori, de la forme, texturi, lumini, aşezare în spaţiu, mesaj încâlcit, butaforie.
trec pe lângă diverse şandramale pe şosea şi mă minunez văzând numele lor. citesc: hotel president. hotel royal. hotel maharajah. într-un dezolant middle of nowhere, vopsite în culori care strepezesc dinţii, cu mese din plastic jupuit şi decolorat pe terase. nişte acareturi îngrămădite şi patetice. oare proprietarii sunt toţi nişte glumeţi filozofi care fac mişto de distanţa dintre visurile lor şi realitatea în care le-au pus în proiect? mi-aduc aminte de nişte vederi cu hanuri englezeşti cu nume pitoreşti şi funny. lebăda cu două gâturi. la trei capete de capră. primul intrat ultimul ieşit. la pulpa de vânat. lămâia păroasă. oare ce s-o fi întâmplat cu leul şi cârnatul autohton?
merg, cu treabă, prin diverse locuri din ţară. nimeresc la câte un hotel de, cică, lux. dai un ban, dar ştii că nu-l mai ai. lenjerie de poliester lucios. decoraţiuni atroce. abţibilduri şi farafastâcuri care nu ştiu exact ce sunt şi la ce servesc. plastic cât cuprinde. o blăniţă strălucitor de sintetică în animal print [şi ăla, săracu’, un omg, că nu e clar dacă e tigru sau ghepard] care adună praf şi cauzează mici descărcări electrice în serie. un deodorant de cameră puf-puf cu miros roz care în timpul nopţii va lucra din greu la pleoapele omului, umflându-le de nu se recunoaşte dimineaţa. toate astea în loc de un duş perfect funcţional, de o scurgere eficientă la cadă, de un săpun cinstit, de prosoape corect absorbante. m-am gândit să le scriu să le dau ceva feedback. ceva scurt, de exemplu proverbul franţuzesc care spune că e imposibil să exagerezi luxul.
ce naiba înseamnă luxul? chiar vorbim aceeaşi limbă şi despre acelaşi lucru? luxul e să ai ceva superkalifragilistic, tot timpul şi în cantităţi mai mari decât îţi e nevoia. ori definiţia din dictionar e înţeleasă de fiecare cum pofteşte, ori luxul chiar e altceva pentru fiecare.
pentru mine, luxul ESTE abundenţă. fix cum zice dicţionarul. deci, până aici, definiţia mea se potriveşte cu a altora. de aici încolo, însă, definiţia mea o ia spre un anume fel de abundenţă. o abundenţă de stare de bine. 
un mix sofisticat şi ajustat pe măsura mea, cuprinzând confort, mirosuri bune [adevărate], gust bun [la propriu], spaţiu de respirare, calitate evidentă şi trainică, funcţionalitate [una care întăreşte şi nu subminează funcţionarea maşinăriei care sunt]. dar abundenţa nu e saturaţie. ca semnificator al abundenţei, luxului trebuie totuşi să-i şi lipsescă oareşce. ceva nu este numai ce e şi ce are, ci şi ce nu e şi ce n-are. ceva luxos e lipsit de sâcâieli, de mărunţişuri, de redundanţă. luxul este understatement. algoritmuri de simplitate. probabil că definiţia ultimă – pentru mine – este că luxul înseamnă absenţa agresiunii.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
De ce să alegi o haină de blană chinchila: Eleganță și confort într-o singură piesă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
