Elis Petreanu își amintește:
„Ca tânăr jurnalist (aveam 26 de ani), am avut bucuria să scriu dar și să particip la câteva din concertele din festival. Nu pot să uit însă dublul concert de Bach, cântat la Ateneu de Yehudi Menuhin și David Oistrach în seara zilei de 19 septembrie. A fost o seară magică. Doi mari artiști, doi interpreți de marie talie internațională, unul – Yehudi Menuhin, elevul, discipolul și prietenul lui George Enescu, celălalt – David Oistrach, prietenul și admiratorul lui George Enescu, cu care cântase chiar dublul concert de Bach, cu ocazia vizitei lui George Enescu la Moscova. Doi mari artiști veniți din locuri și sisteme politice diferite ale Europei – Yehudi Menuhin din Vest, Oistrach, din Est – se întâlneau pe un podium de concert, la București și cântau dublul concert de Bach. În seara aceea nu mai existau frontiere, nu mai existau sisteme politice diferite. Nu mai exista “război rece”. Exista doar muzică! Ei doi acolo, pe scenă și noi în sală, într-o tensionată așteptare!
Sala Ateneului era în acea seară mai mult decât arhiplină! Pe culoare, în loji și chiar în spațiul din fața podiumului de concert, peste tot erau cei veniți la concert fără loc. Nu știu cum intraseră atâția, prin ce mijloace, oculte firește, pătrunseseră acolo! Stăteau în picioare și așteptau. Ca de obicei, membrii orchestrei își acordau instrumentele. Era zumzetul acela plăcut și inegalabil dintr-o sală de concert pe care desigur, îl știți. Și rumoarea publicului! Deodată, liniște! Pe podium intră George Georgescu, dirijorul, și anunță ceea ce știam de altfel, cu toții: că în seara aceea vor cânta împreună dublul concert de Bach Yehudi Menuhin și David Oistrach. A încetat orice sunet, orice rumoare. Parcă tuturor li se tăiase răsuflarea. Pe acest fond, de liniște absolută au intrat cu viorile în mână cei doi mari artiști. Nu știu cât a durat liniștea. Clipa aceea avea greutatea aurului, dimensiunea infinitului. Și apoi aplauzele. Cei doi priveau publicul, fascinați și ei. Așteptau cu viorile pe umăr și arcușul între degete ca aplauzele să înceteze. Eram acolo, aproape de podium, am văzut strălucirea privirilor albastre ale lui Yehudi Menuhin, zâmbetul lui ușor, fin, abia perceptibil!
Eram acolo şi am văzut privirea caldă, catifelată şi zâmbetul unui om bun, jovial, al lui David Oistrach. Ce le spuneau lor aplauzele noastre? Ei primeau aplauze mereu, în orice sală de concert ar fi cântat. Dar înţelegeau ei oare ce însemna pentru noi, cei de la Bucureşti, să vedem împreună, pe podiumul Ateneului Român, doi artişti ca ei, să-i auzim cântând în memoria lui George Enescu, atât de înstrăinat (fizic) de ţara lui?”
Vă invit să citiți aici despre ce s-a mai întâmplat în acea seară magică de acum fix 60 de ani… Mulțumim, Elis Petreanu.
Citiţi şi
