Pe 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele germane și austro-ungare au intrat victorioase în București. Ocupația avea să dureze 707 zile.
6 decembrie 1916, primul Război Mondial – În București sosește o delegație germană care cere să semneze capitularea orașului. Delegația era condusă de prințul Schaumburg-Lippe, fostul atașat militar al Germaniei în România. Primarul Emil Petrescu, în prezența reprezentanților guvernului (plecat la Iași) a semnat “declarația de capitulare în fața inamicului”.
“Trupele germane au intrat dinspre Chitila, pe Calea Griviței, iar centrul orașului s-a animat de curioși.”
Erik Sass este un autor și jurnalist american care scrie istorie pentru publicul larg, într-un stil accesibil, clar și narativ, pe teme precum Primul Război Mondial. Pe blogul lui am găsit descrierea ce urmează.
*
“După ce, în octombrie–noiembrie 1916, Armata a 9-a germană a forțat trecătorile sudice ale Carpaților, ieșind în flancul armatelor române din est, înfrângerea României era doar o chestiune de timp – și nu foarte mult, cum avea să se dovedească. Prăbușirea țării s-a produs cu o viteză remarcabilă, încheind un an sumbru cu o nouă mare victorie pentru Puterile Centrale și făcând pacea să pară mai îndepărtată ca oricând.
Toamna anului 1916 a marcat o schimbare bruscă a sorții pentru România, după ce aceasta se alăturase în august Antantei, o decizie considerată nechibzuită: în timp ce armata lui Falkenhayn pătrundea din nord, Armata Dunării, aflată sub comanda lui August von Mackensen (formată în mare parte din trupe bulgare și turce, împărțite în două grupuri – Est și Vest), ataca din sud, respingând Armata a 3-a bulgară și întârziatele întăriri ale Armatei Ruse din Dobrogea.
La începutul lunii decembrie, Puterile Centrale se apropiau de București, armatele lui Falkenhayn și Mackensen convergând asupra capitalei dinspre vest și sud. Armata 1 Română a lansat un ultim și disperat contraatac pentru a rupe cleștele închizător al inamicului în bătălia de pe Argeș, între 1 și 3 decembrie 1916, dar a fost în cele din urmă înfrântă, lipsită de rezerve în momentul decisiv (și fără sprijinul rușilor, care au refuzat să participe la ofensivă). Această încercare curajoasă, dar zadarnică, a întârziat abia simțitor înaintarea Puterilor Centrale, cu prețul a 60.000 de pierderi românești – morți, răniți și dispăruți.
Apropierea bulgarilor lui Mackensen de periferia capitalei reproducea scene deja prea familiare în război: încă un mare oraș european era evacuat în panică, Bucureștiul alăturându-se listei în care se aflau deja Bruxelles, Anvers, Varșovia sau Belgrad.
O martoră oculară, Lady Kennard, aristocrată britanică și infirmieră voluntară în armata română, descria haosul din gara Bucureștiului, unde un tren fusese pus la dispoziție pentru evacuarea străinilor către Jassy (Iași), dar fără să i se asigure și o locomotivă:
„În gară am găsit o mulțime clocotind și un tren în care tot Bucureștiul încerca să se înghesuie… L-am găsit pe impiegatul de mișcare și i-am spus că suntem străine; ne-a condus prin culoare întunecate (era deja ora șase) spre un peron îndepărtat, unde am găsit un lung șir de vagoane, fără locomotivă, întunecate și încuiate. Se pare că nu se primise nicio înștiințare că străinii și diplomații urmau să plece cu adevărat.”
În cele din urmă s-a găsit o locomotivă, vagoanele au fost descuiate, dar calvarul lor abia începea. Kennard își amintea condițiile care, deși nu la fel de cumplite ca cele de pe front, erau extrem de grele pentru civili:
„A sosit cheia și am năvălit înăuntru, o masă de oameni mișcându-se în valuri. Ușile s-au trântit peste coada hainei ultimului care intra, iar trenul a pornit înainte ca noi să fi apucat măcar să ne așezăm. Cele mai multe femei au primit un loc, ceilalți au stat în picioare sau s-au întins pe podea printre bagaje; nu era apă, nu era lumină, nu era hrană… Un bărbat cumpărase un șir de cârnați în ultimele minute de panică în gara București, iar un ofițer rus a scos puțină pâine și ciocolată. Aceasta a fost toată hrana împărțită între paisprezece oameni timp de douăzeci de ore!”
În timp ce Armata 1 se retrăgea în grabă spre nord-est, pe 6 decembrie 1916 Bucureștiul a căzut în mâinile trupelor germane, după lupte izolate, marcând începutul a doi ani de ocupație și lipsuri pentru locuitori. Nici cei fugiți nu o duceau mai bine: mii de refugiați civili mureau de foame sau boală în timpul retragerii haotice. Supraviețuitorii se înghesuiau în provinciile rămase neocupate din nord-estul rural al României – o regiune înapoiată, cu infrastructură precară și locuințe insuficiente.
Regina Maria, care își pierduse pruncul chiar în timpul retragerii finale, își amintea groaza acelor luni:
„Cei care nu le-au văzut nu au nicio idee despre ce pot deveni drumurile românești iarna, cât de dificilă devine orice deplasare, cum comunicarea ajunge un efort aproape peste puterile omului – și iarna aceea a fost una cu zăpezi și ger cumplite. O parte din armata noastră a trebuit cantonată în sate mici și mizerabile, tăiate de orice legătură, îngropate în zăpadă; transporturile erau aproape imposibile, trebuiau îndurate greutăți neînchipuite… Hrana era puțină, lemne pentru foc abia dacă se găseau, săpunul era un lux din alte vremuri, iar boala a izbucnit în toate formele ei printre soldați și mulți au murit înainte să le putem da ajutorul necesar!”
Ca în orice deplasare improvizată a maselor de oameni, accidentele erau inevitabile – iar rezultatele, cumplite. Mai târziu în decembrie, Lady Kennard descria soarta unui tren plin de refugiați care deraiase:
„Aseară, la apus, am văzut o scenă de groază cum nu se poate și nici nu se cuvine să fie descrisă vreodată. Un tren din București – ultimul plecat… – a deraiat în urma unei coliziuni… Nimeni nu știe câte sute au murit acolo, pe marginea drumului: unii în flăcările rezervorului de petrol al locomotivei, alții zdrobiți într-o masă uriașă, fără formă, de carne și păr de cal, oase sfărâmate și scânduri.”
Kennard adăuga că aceasta fusese doar ultima dintre suferințele refugiaților:
„Trenul plecase din capitală cu trei zile înainte. Familii întregi erau cocoțate pe acoperișurile vagoanelor… Mulți au murit înainte de vreme din cauza frigului, iar puținii supraviețuitori ai tragediei finale povesteau scene de coșmar: trupurile copiilor atinse de ferestrele vagoanelor când trenul trecea pe sub poduri a căror înălțime nimeni nu se gândise să o aprecieze înainte ca oamenii să se urce pe acoperiș.”
Pe măsură ce armatele române se prăbușeau, autoritățile române și aliate încercau cu disperare să împiedice capturarea resurselor naturale ale țării – în special petrolul, cel mai important din Europa (după cel din Caucaz), esențial ca sursă de combustibil și lubrifianți industriali. Conștiente de lipsa de alimente din Puterile Centrale, au încercat să distrugă și mari cantități de grâne.
Operațiunea de sabotare a câmpurilor petroliere a fost organizată de un inginer britanic și membru al Parlamentului, colonelul John Norton-Griffiths, care a venit în România pentru a coordona o echipă de localnici și specialiști străini în distrugerea pe scară largă a instalațiilor. Folosind tehnici precum umplerea sondelor cu ciment și incendierea lor, Norton-Griffiths și oamenii săi au reușit să distrugă 70 de rafinării și 800.000 de tone de petrol (aproximativ 3,5 milioane de barili). Totuși, germanii au reușit, cu obișnuita lor eficiență, să repună multe sonde în funcțiune în doar șase luni.
În acest haos al retragerii generale și al valurilor de refugiați, distrugerile au produs scene spectaculoase. Yvonne Fitzroy, infirmieră voluntară într-un grup de surori medicale scoțiene, nota în jurnalul său la 8 decembrie 1916, în timp ce părăseau un oraș în flăcări din estul României:
„De îndată ce trecea trăsura, deschideam iar ușa. Orizontul era o vâlvătaie: rezervoare de petrol, hambare, stive de paie – tot ce era inflamabil fusese aprins. Era foarte îngrozitor și foarte frumos. Țărani, bărbați, femei și copii alergau pe lângă tren în panică, încercând să se cațere în vagoanele deja supraaglomerate; alții renunțaseră la luptă și zăceau pe marginea liniei, sau se târau încet înainte, în acel mers istovit, cu cerul în flăcări în spate.”
Citiţi şi
Nu te preocupa, țară, ești frumoasă azi
