1997. Barcelona. Ţin minte cum rămâneam pironită în faţa Catedralei, privind fascinată o mireasă. Mireasa… ca mireasa – superbă, dar nu ea mi-a atras atenţia, cât rochia ei! Poate vă gândiţi că era vreun model sofisticat, vreo trenă lungă sau accesorii nepământene. Nu! Nicidecum! Culoarea m-a oprit în loc! Era o nuanţă de fildeş! Şi niciodată până atunci nu îmi putusem imagina că o rochie de mireasă ar putea fi altfel decât albă – albul ăla nefiresc de alb!
Eu însămi purtasem rochie de mireasă cu exact trei ani înainte şi fusese, bineînţeles, albă… Păi, cum altfel?! În acel moment, o ceaţă parcă mi s-a ridicat de pe ochi şi am realizat că se poate şi altfel! Şi bine mi-a prins, pentru că nu am mai fost atât de mirată să văd câteva luni mai târziu o prietenă purtând în ziua nunţii ei o splendidă, dar absolut splendidă rochie … turcoaz! Să fi văzut şocul din ochii unor băbuţe care, cu mâna la gură, au şuşotit tot timpul slujbei! Cred că au avut subiect de discuţie pentru următorii cinci ani!
Acum, la momentul 2015, râd în sinea mea de mine – cea de acum 18 ani. Sau, mai bine zis, îmi zâmbesc cu îngăduinţă! Acum ştiu că nimic nu este obligatoriu şi că inclusiv albul e mai mult o convenţie decât un simbol. Suntem atât de diferite încât ar fi chiar imposibil să aderăm cu toate trup şi suflet la acelaşi tipar de gândire! E adevărat, creştem cu această prescripţie: rochia TREBUIE să fie albă. De ce? Pentru că aşa sunt toate rochiile de mireasă! De ce? Păi, albul simbolizează puritatea…
Dar dacă vreau să simbolizeze optimismul, renaşterea, infinitul… e interzis să-mi aleg altă culoare? Ei, aici vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie! Oare nu ar veni cineva atoatecunoscător în ale tradiţiilor şi mi-ar spune: ”Taci şi nu mai pune atâtea întrebări! Aşa trebuie şi aşa vei face!”.
Dacă tot vorbim de tradiţii, tare cred eu că străbunicile noastre erau îmbrăcate în strai popular la nunta lor. Rochia albă a venit ca o modă în oraşe adusă cu fală de la vestici de către tinerii timpului – stârnind, sunt sigură, şoc şi groază în ochii unor băbuţe mai conservatoare. Dar tinerii sunt dezinvolţi şi au doza aia de tupeu care le stă aşa de bine!
Ador noul val de tineri. Ador felul lor liber de a fi şi de a gândi. Sunt impresionată de fete care aleg să poarte ie în ziua marelui DA. Sunt împresionată că au curajul să gândească ele pentru ele, cum vor şi cum le place. Nu mă mir când văd şi chiar îmi plac miresele ”colorate”. Respect decizia lor şi le admir curajul! Dar şi dacă aleg rochia albă, e pentru că asta vor cu tot sufletul şi la asta au visat. Nu e constrângere şi nu e vină. Sunt ele – libere şi fericite.
Pe vremea mea, constrângerea era dată de mintea mea limitată şi de o educaţie mult mai spartană. Cu toţii eram cam la fel şi gândeam liniar – că eram proaspăt ieşiţi din socialism, pe când junii din ziua de azi sunt fiecare dintre ei ”o abatere” (pozitivă, se înţelege!).
Tare mi-aş dori să învăţăm de la tineri să fim mai relaxaţi în gândire şi mai toleranţi. Ar trebui să primim cu toţii, cum trecem de 35 de ani, o temă de gândire – măcar pentru fiecare zi de aniversare: să ne amintim cât mai detaliat cum gândeam la 20 de ani, cum simţeam, cum eram! Să răscolim prin fotografii mai vechi de-ale noastre şi să ne (re)vedem zâmbetul poznaş, privirea curată, postura relaxată, hainele simple… Eram nefericiţi? Eram singuri? Părea că nimic nu se va alege de noi? Părea că aveam nevoie de îndoctrinări, de liste, de tabu-uri şi de simbolurile generaţiei părinţilor noştri? Chiar deloc! Şi nu am fost o cauză pierdută – cum poate ni se reproşa! Nu am ajuns aşa de rău! Avem mult mai multe decât puteam visa atunci, dar ceva am pierdut, totuşi, pe drum! O pierdere firească, dacă mă uit în buletin: tinereţea! Dar măcar nu ne-a fost furată! Hai să nu furăm nici noi tinereţea copiilor noştri!
Pe Adriana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
