În căutarea Mariei

Adriana Manolică

29 April 2017

Adriana ManolicăNici nu ştiu cum o cheamă! Nici măcar acest mic amănunt nu m-a interesat. Când a apărut sfioasă la uşa mea, i-am pus din start o etichetă de „străin”. Eram proaspăt mutată într-un nou apartament, cu casa goală, dar totuşi plină de cutii, umplute la rândul lor de toată agoniseala noastră. Mihai avea doi ani şi jumătate şi mă urmărea peste tot precum o umbră. Când a sunat soneria, am tresărit zgomotos! „Cine să fie?! Nu cunoaştem pe nimeni aici!”, iar nedumerirea mea l-a contaminat şi pe el, alegând să stea prudent în spatele meu, ţinându-se de piciorul meu ca de un copac de după care să poată arunca priviri prudente.

Am deschis uşa și am văzut trei făpturi: o fetişcană cu o fetiţă în braţe şi cu un băiat pe lângă ea. Cereau ceva, orice… În secunda doi, instinctul meu de mamă m-a făcut să îl „dosesc” protector pe Mihai, ca şi cum l-aş fi ferit de un mare pericol, dar se pare că a fost prea târziu! Dintr-o săritură, fetiţa din braţele ei s-a eliberat şi a năvălit spre băiatul meu cu o forţă care l-a aruncat la pământ! De fapt, pe gresia proaspăt pusă pe hol… Ce am simţit? Uluire şi revoltă! Cum şi-a permis un străin să îmi treacă pragul fără a-mi cere permisiunea?! Cred că am aruncat o privire fioroasă spre fetiţă şi spre cea care o ţinuse atât de superficial în braţe, în timp ce îmi ridicam doar propriul copil. Doar el era al meu! Celălat copil, nu! De ce l-aş fi ajutat când mi-a atacat puiul?! Şi tocmai mă pregăteam să-i spun vreo două, când cea care s-a dovedit a fi mama fetiţei a rostit ceva cu o privire care m-a amuţit: „Iubeşte atât de mult copiii, încât vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi!”…Deci fetiţa nu îl atacase pe Mihai, ci îşi manifestase iubirea pe care o simţea pentru fiecare copil! Mă aşteptam să o certe, să o strunească, dar ea a luat-o cu nesfârşită dragoste din nou la piept şi a sărutat-o, iar mie mi-a trimis cea mai sinceră privire pe care am văzut-o vreodată!

mama si fiica

Nu ştiu cum, dar simţi când cineva te minte sau nu! În acel moment, ceva din atitudinea ei, ceva din vocea şi din privirea fetişcanei m-au făcut să-mi sting toate beculeţele de alarmă care-mi pâlpâiau prin creier. Nici nu mai ţin minte dacă în ziua aia am mai întrebat-o ceva. Ţin minte că i-am dat nişte bani (nici nu mai ştiu câţi) şi am închis uşa.

După câteva săptămâni, a sunat din nou soneria şi din nou am avut în faţă acel trio. Fetiţa nu mai era în braţe, ci era din start pe prag şi, în secunda următoare, Mihai al meu era din nou îmbrăţişat! Şi fenomenul s-a tot repetat lună de lună pentru vreo doi ani, cu unica diferenţă că Mihai evita de acum să mă mai însoţească până la uşă, de frică să nu-l înşface fetiţa… De fapt, nu aceasta a fost unica deosebire: după vreo patru-cinci vizite au venit numai ele două, mama şi fiica, fără băiat, care (am aflat ulterior) era fratele mamei, deci unchiul fetiţei, deşi nu era o diferenţă mai mare de patru ani între ei! Şi băiatul mergea de acum la şcoală!

Nu ştiu cum o chema pe mamă… Poate mi-a spus, poate nu… Îi voi spune Maria, deşi probabil greşesc. Când ne-am întâlnit, Maria avea 16 ani. Eu aveam 30. Şi ambele aveam un copil de vreo doi ani şi jumătate… Eu aveam o casă, aveam un job, iar tatăl copilului meu era soţul meu şi formam împreună o familie gândită a dăinui până când moartea ne va despărţi. Ea nu avea o casă. Stătea ba cu familia ei, pentru a avea grijă de fraţii mai mici, ba cu tatăl fetiţei ei, un bărbat de vârsta părinţilor şi puţin cam violent. Uneori avea vânătăi, dar nu încerca să le ascundă. Nu era nici resemnată, nici tristă. Maria emana optimism şi dragoste de viaţă, într-un fel simplu şi autentic. Mereu îşi mângâia fetiţa, care era o explozie de bucurie. Şi erau frumoase, atât de frumoase! Ambele erau blonde cu ochii albaştri şi cu faţa arămie precum cei ce sunt îndelung scăldaţi de razele soarelui. Locuiau pe undeva prin Tomeşti, o comună de lângă Iaşi.  Mi-a spus şi numele satului, dar nici acest amănunt nu mai este în memoria mea. Veneau direct la mine şi se bucurau de ce le pregăteam. Cât le dădeam era suficient şi niciodată nu cereau mai mult. Ţin minte că am vrut să-i dau nişte încălţări, dar ea purta cu un număr mai mic. Le-a încercat, a văzut că-i sunt mari şi mi le-a dat înapoi, spunându-mi să le mai folosesc, că sunt bune… Oricine în situaţia ei le-ar fi luat şi le-ar fi schimbat pe o pâine! Dar aşa era Maria! Şi îmi era dragă!

Şi iată că a apărut într-o zi la uşa mea singură, cu o faţă tristă şi extrem de serioasă. Mi-a spus că e din nou însărcinată şi că are disperată nevoie de bani pentru a face un avort. Ce am simţit? Din nou uluire şi revoltă… Şi am judecat-o… I-am zis că eu nu aş putea vreodată să dau bani pentru aşa ceva… Maria m-a privit în ochi ca şi cum ar fi cântărit fiecare cuvânt şi mi-a spus: „Nici eu nu vreau. Vreau doar un nou început pentru mine şi pentru fetiţa mea. Dacă îmi daţi nişte bani, oricât, văd eu cum fac, plec departe şi o luăm de la capăt numai noi două!”. Şi i-am dat 50 de lei, dar judecând-o în continuare şi făcând-o să simtă dezaprobarea mea. Pentru că, nu ştiu cum se face, dar o simţim, nu-i aşa? Şi doare, tare mai doare! Mi-a spus un „La revedere!” grăbit, dar care suna mai mult ca un „Adio!”. Eu i-am repetat că aceşti bani nu sunt pentru avort şi m-am spălat pe mâini precum Pilat din Pont! Eram aşa de sigură că va veni din nou, aşa cum venise de atâtea ori! Şi aveam, cred, un aer superior şi acuzator…

Şi Maria nu a mai venit… Niciodată! Şi nu e lună să nu mă gândesc la ea. I-am oferit milă, când trebuia să-i ofer compasiune. Mila mea a ţintuit-o în tristeţea ei. Mila mea a izvorât din judecată, din iluzia separării, din discriminarea cu care am privit situaţia. „Eu niciodată nu…” Ce urât i-am vorbit! Ce urât am tratat-o! Ce rană i-a provocat mila mea! Dacă aş fi trăit compasiune, nu aş fi judecat-o, ci aş fi simţit empatic drama ei. Aş fi spus: „Ok. Eşti însărcinată. Hai cu mine la un doctor, hai să ajutăm acel puiuţ din tine să crească şi să se nască. Şi, dacă aşa vei decide, îl poţi da spre înfiere altei mame. Iar, pentru un nou început, hai să vedem ce soluţii găsim!”. Dacă i-aş fi vorbit aşa, oare ce aş fi citit pe chipul ei? Oare aş mai fi văzut-o? Oare aş fi schimbat cumva destinul ei şi al fetiţei?

Mila e precum otrava, pe când compasiunea e esenţa însăşi a vieţii! Scriind aceste rânduri am retrăit toate acele emoţii şi m-am înfierat, autojudecându-mă. M-am tratat pe mine însămi cu milă, nu-i aşa? De 14 ani fac asta! Şi pentru ca doare, tot mi-o alung brutal din minte. Dar iată că lună de lună reapare şi nu în prag, aievea, ci în pragul minţii mele. Şi nu fac nimic! Mereu îi închid uşa în nas… Azi însă m-am tratat cu compasiune. Azi mi-am deschis uşa sufletului şi am lăsat-o să intre. Azi mi-am spus că, dacă scriu despre asta, dacă îmi permit să gândesc aşa, atunci poate într-un univers paralel acea fetişcană de 18 ani primeşte o nouă şansă la viaţă, alături de fetiţa ei şi de pruncul nenăscut. Azi m-am tratat pe mine însămi cu compasiune şi, deodată, am simţit nevoia să-i dau un nume, o identitate. Şi, pentru că a trebuit să aleg un nume, un singur nume, i-am spus simbolic Maria…

Şi sper să o reîntâlnesc…

Pe Adriana o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Povestea ei, povestea lui…

Să mă iubească aşa cum sunt

Câți bărbați au iubit-o?…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,209 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro