Nici ea nu ştie cum a plecat din faţa porţii şi, în joaca ei cu ceilalţi copii, a ajuns pe strada vecină, de unde, dintr-o curte, se auzeau sunete nemaiauzite, melodii cântate cu picături de rouă. A intrat în curte şi s-a urcat cu picioarele pe banca verde din lemn de sub geamul deschis, de unde venea muzica aceea ciudată. Era o cameră măricică în care se aflau o doamnă în vârstă şi o fetiţă, care aşezată în faţa unei mobile, cu degetele ei scotea sunete, cânta la pian. Ce descoperire fantastică, pianul! Doamna elegantă, coafată, cu mărgele, rujată, e uşor neplăcut surprinsă să o vadă în rama geamului cum priveşte uimită şi, cu autoritate, o pofteşte în clasă, îi dă o bomboană fondantă roz, hmmmm, providenţială culoare. O mângâie pe cap, o întreabă cum o cheamă. Carmen o cheamă, are 8 ani, e lungă, slabă, timidă şi cu ochii căprui, aproape negri, mari, migdalaţi şi speriaţi, dar azi a luat hotărârea vieţii ei, vrea să cânte la pian, vrea să fie profesoară de pian.
O ia la goană înapoi spre casă, dă cu poarta de zid şi, cu răsuflarea tăiată, îi dă mamei vestea cea mare „mamă, vreau să cânt la pian”. Mama mea o priveşte ca şi cum e normal ca fata ei să vrea să cânte la pian. E firesc, ea e presatoare, tata croitor, au trei copii, pe mine de 2, pe frate-miu de 7 şi pe Carmen de 8, stau cu chirie, n-au mobilă şi muncesc că sclavii. Mama mea, o femeie hotărâtă, ne pune hainele de duminică şi ne ia de mână pe toţi trei şi valea la şcoala de muzică. Sora mea îi arată unde, mama bate sfios la uşa doamnei profesoare de pian, are sfiala şi ruşinea proprie oamenilor conştienţi de analfabetismul lor şi de mâinile muncite ale omului sărac, inundat de respect pentru dascălul ce va face din copilul ei un om cu carte, spune umilă „sărut mâna, doamna profesoară, Carmenuşa vrea să cânte la pian, se poate să o învăţaţi?”. Doamna profesoară Timbus o testează, îi place de Carmen, care, chiar dacă e timidă, are auz muzical şi ritm, şi îi spune sec mamei, „doamna Creimerman, fata dumneavoastră e talentată, dar nu o primim la şcoală decât dacă vă luaţi angajamentul că în maxim două luni îi luaţi acasă un pian”.
Mama mea, fără să stea pe gânduri, spune că desigur, aşa va face. Mama mea nu avea nici ciorapi în picioare, nu-şi permitea. Seara, rupt de oboseală vine şi tata acasă. Mama, stând în mijlocul camerei mari, sărac mobilată şi cu o sobă cu lemne, îi spune tatălui meu „Ionele, Carmenuşa o să cânte la pian, aşa că trebuie să cumpărăm pian.” Tata o priveşte siderat şi o întreabă dacă e nebună, râde în zeflemea, râde cu hohote, ce aiureală, de unde dracului pian şi bani de pian? Tata se gândea că pe Carmen o face croitoreasă, pe frati-miu cizmar, pe mine încă nu ştia, dar…
După două săptămâni, în mijlocul sărăciei noastre, trona un pian cu coadă, cumpărat în rate de la o familie de evrei care aşteptau să emigreze. Era în 1965. Apoi mama l-a dus pe Dănuţ, fratele meu, la vioară şi pe mine m-a dus la vârsta de 6 ani, la aceeaşi şcoală de muzică. Astăzi Carmenuşa (Carmen Simu) este profesor de pian la Şcoala de Muzică Nr. 3, are întotdeauna pe măsuţa de alături, bomboane roz pentru elevii ei. Nimic nu i-a clintit hotărârea luată când avea 8 ani, când a auzit şi văzut pianul şi a primit o bomboană roz.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Rebeliune sau renaștere? – Unorthodox
Concursul Internațional George Enescu 2020/2021 – scrisoare deschisă
Azi s-au pus în vânzare biletele și abonamentele pentru Concursul Internațional George Enescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
