După 15 ani de carieră internațională de succes – recitaluri la Londra, New York și Sankt Petersburg – pianistul Sergiu Tuhuțiu face un pas neașteptat și revine în țară, unde nu e cunoscut pe măsura talentului său, cu două proiecte inedite: readuce muzica lui Frédéric Chopin într-un dialog viu cu prezentul în „Chopin Exposed” și devine protagonistul unui one-man show, „Labirint”. Despre acest dublu demers — de reîntoarcere și reinventare — am vorbit cu Sergiu Tuhuțiu, artistul pe care l-am cunoscut mai tânăr cu 12 ani și invitat la un eveniment organizat de revista Catchy.ro.
Începuturile și drumul până la „Labirint”
Catchy: Ai crescut într-o familie în care muzica era mereu prezentă — tatăl tău cânta la taragot, mama a fost dansatoare, iar tu te-ai apropiat de pian fără să ai unul acasă. Undeva spuneai că n-ai avut pian acasă. Cum ai trecut peste acest handicap?
Sergiu Tuhuțiu: Nu am avut pian doar câteva luni după ce am început clasa I, apoi părinții mi-au cumpărat o pianină. Dar da, în acele prime trei sau patru luni a trebuit să studiez într-o sală fără încălzire a Casei Armate din Baia Mare, unde exista o pianină Doina. Ceva foarte rău. Dacă ai fi vrut să te asiguri că un copil va prinde urât de instrument, l-ai fi pus să studieze pe pianina aia. E, ăsta a fost începutul. Nu o spun cu nicio victimizare. Mă amuz.
Spui că „inspirația nu poate fi forțată”. După atâția ani de carieră, cum se naște inspirația pentru tine? Și cum o împaci cu disciplina zilnică a muzicianului profesionist?
Eu nu sunt cel mai disciplinat muzician pe perioade lungi. Funcționez în sprinturi. Dacă e cuțitul la os, da, pot studia și opt sau doisprezece ore pe zi pe perioade limitate de o lună, două, hai, trei. Dar à la longue, singura perioadă din viața mea în care am studiat între șase și zece ore pe zi constant a fost liceul. Profesoara mea de pian îmi impunea să fug de la orele de cultură generală ca să studiez la pian. Îmi zicea să merg doar la română și engleză. Avea prioritățile foarte clar stabilite și nu o impresionau protestele părinților în ceea ce privea absența mea de la ore. Inspirația vine prin oameni. Sigur, de multe ori prin arta lor. Dar nu numai. Uneori printr-o simplă prezență. Ăsta e motivul pentru care zic că nu poate fi forțată, fiindcă mi se pare că e exact ca în întâlnirea dintre doi oameni: uneori există chimie, alteori nu. Și chiar cu același om există perioade de conectare mai puternică și altele în care te întrebi ce anume aveți în comun.
Cariera ta te-a purtat prin Londra, Stuttgart, New York, dar ești prezent tot mai des în România. Ce înseamnă „acasă” pentru tine acum?
Acasă a fost mereu România, chiar și în cei doisprezece ani de trăit la Londra sau când stăteam la Stuttgart. Dar asta pentru că am o dependență, nu știu cum să-i zic, aproape prostească de un anume fel de relații și interacțiuni. Le-aș numi „imediate”. Mi-am făcut mai mulți prieteni noi în ultimii doi ani de când m-am întors în țară decât în doisprezece ani cât am stat la Londra. Și asta spune multe despre cum funcționez eu. E ceva ce nu am putut să schimb.
„Labirint” – confesiunea unui artist
Bilete, aici.
„Labirint” marchează o schimbare radicală: de la partitură la text, de la concert la confesiune. Cum s-a născut ideea acestui one-man show?
Am avut mereu o fascinație pentru actorie. Mi se părea fantastic să poți spune cu subiect și predicat ce vrei să comunici. La mine partitura a fost mereu un cod dens care rămâne astfel și în camera de studiu și în sala de concert. E un cifraj mult mai abstract, interpretabil de la om la om. O nocturnă de Chopin poate însemna orice. Și în același timp nimic. Și atunci am simțit tot mai mult nevoia cuvintelor. Inițial mi-am satisfăcut-o scriind poezie sau eseuri scurte. Acum am simțit că e timpul să fac și acest experiment actoricesc. Fiindcă sunt conștient că nu sunt un actor, nu am pretenția asta. Actoria e o meserie care necesită internalizarea a mii și zeci de mii de unelte extrem de sofisticate, atât fizice cât și psiho-emoționale, lucruri la care eu doar m-am gândit, însă fără să trec prin acel proces lung de formare în sensul ăsta. Și practic show-ul “Labirint” s-a născut din dorința de a face un proiect în care să fiu și actor și muzician, pe de o parte, și din preocuparea mea pentru teme ca „rolul exceselor și al dependențelor în condiția artistului” sau „obsesia ca motor al inspirației”. Și atunci am găsit pe cineva cel puțin la fel de inconștient ca mine, și anume pe Natalie Ester, care să se arunce efectiv în acest experiment fără frica unui penibil sau al unui eșec. Îmi vine să râd, pentru că ceea ce am creat împreună chiar se apropie deja de o formă interesantă și sunt încrezător că va fi un spectacol bun.
Așa să fie! Ai spus că, după 35 de ani de partituri, „vei folosi în sfârșit și cuvinte”. Cât e Natalie Ester și cât e Sergiu în cuvintele din „Labirint”?
Textul e scris în proporție de peste 90% de Natalie. Eu am rescris o singură scenă, care are un dialect ardelenesc și pe care ea m-a rugat oricum să i-o traduc. 🙂 În rest, am lucrat împreună la formulări și optimizări de fraze pe care le simțeam eu mai aproape de un firesc al meu de a le spune. Dar în general a fost o consultare constantă între noi și totul a curs incredibil de ușor. Comunicarea cu ea e atât de simplă, plină de umor, sinceră și relaxată, încât m-am simțit extrem de bine în acest proces. Am învățat atât de mult de la ea în perioada asta, încât mi se pare că a meritat efortul ăsta și dacă n-aș mai pune spectacolul în scenă. Dar da, textul e lung și greu. Mi-a fost foarte greu să-l învăț, neavând exercițiul unui actor care face asta frecvent.
Cum ai simțit diferența dintre concert și spectacol? În ce fel se schimbă relația ta cu pianul atunci când nu mai e doar un instrument, ci un partener de dialog interior?
Nu foarte mult. Am realizat că, instinctiv, eu mă raportez relativ similar la cântat. Adică am constant un underlayer de storytelling în minte și intenție atunci când cânt. Cred că asta poate aduce mai multă expresivitate și umanizare în decodarea unei partituri.
„Labirint” vorbește despre greșeli, iubire, pierderi. Sunt teme personale sau universale? A fost o nevoie de a te elibera, de a te arăta altfel?
Mai degrabă de a mă exprima altfel. Sau, nu știu, poate că eliberarea și exprimarea sunt unul și același lucru. Nu m-am gândit niciodată în felul ăsta, dar e posibil să fie așa. Sunt teme care mă preocupă și care sunt extrem de universale. De fapt nu există teme particulare. De când e lumea și arta s-au exprimat aceleași teme. Poate că în epoca noastră au mai apărut unele noi, dar în general sunt aceleași: iubirea, pierderea, moartea, trădarea, dezolarea, speranța, obsesia, bla bla. Ce s-a schimbat mult și se schimbă constant e abordarea, felul în care sunt tratate aceste teme.
Spuneai recent că „trăim o criză uriașă de repere”. Cum simți această criză în artă și cum crezi că o poate vindeca un spectacol precum „Labirint”?
A, dar nu o poate vindeca. Nimic nu o poate vindeca. Cel puțin nu momentan. E o etapă prin care trece umanitatea și nu știe nimeni în ce fel se va metamorfoza toată povestea asta și ce va veni după. Tot ce putem noi să facem e să plantăm araci ici, colo. Dar nu să vindecăm. Ce să vindeci câtă vreme 99,99% dintre oameni nu consumă arta? Și chiar dacă ar consuma, mi s-ar părea o nebunie ca artist să te erijezi în salvator sau vindecător. Lăsăm bucuria asta falsă profeților mesianici. Să se bucure ei.
„Chopin Exposed” – dialogul cu trecutul
Bilete, aici.
În „Chopin Exposed” ai combinat muzica lui Chopin cu texte contemporane și sound design modern. Ce ai găsit în Chopin care ți-a vorbit astăzi? Cum s-a născut ideea acestui dialog între clasic și prezent?
Chopin are o scriitură pe care aș traduce-o prin „one to one”. E foarte personal. E ca o voce singulară care se confesează în permanență. Și nu doar în lucrările solo. Inclusiv în concertele pentru pian, unde orchestra joacă un rol minimal, iar pianul rămânând oarecum nederanjat în confesiunea lui. Nu e un dialog dens între pian și orchestră cum e la Ceaikovski, de exemplu, sau la Rachmaninov. Iar simplitatea asta și caracterul „imediat” al muzicii lui Chopin mie îmi sună a confesiune și vorbire. Și atunci, pentru că făcusem deja un spectacol cu Flavia Giurgiu anul trecut și ne conectaserăm foarte frumos, am decis să facem împreună acest experiment. Și ne bucurăm tare de el și unul de altul în acest dialog.
Ce reacții ai primit de la publicul din România și din afară la „Chopin Exposed”? Cum răspunde publicul contemporan la un Chopin reinterpretat în cheie scenică și emoțională? Primul spectacol în România a avut deja lor, al doilea urmează pe 17 noiembrie.
Unul din feedbackurile care m-a bucurat e că am reușit să-l fac pe Chopin interesant pentru zona hypsterilor. Habar n-am dacă e adevărat, dar ar fi un câștig. În fond, asta aș vrea, ca omul care vine în sală la Chopin Exposed să simtă că în muzica și textele alea e multă viață.
Privind înainte
Cum ți-ai dori să te cunoască publicul român prin aceste proiecte? Ce mesaj le-ai trimite celor care cred că succesul artistic înseamnă doar vizibilitate mediatică?
În primul rând în sală. 🙂 Toată tărășenia asta e organizată ca să ne întâlnim în sala de spectacole. Acolo mi se pare că se întâmplă mirajul, atunci când se întâmplă. Și mi se pare că păstrăm viu interesul de a trăi arta împreună acolo, pe viu. Să mai luăm ochii din ecrane și din mesaje scrise.
După „Labirint” și „Chopin Exposed”, ce urmează? Te gândești la alte spectacole hibride, unde muzica se împletește cu teatrul și literatura?
Nu am putut să mă gândesc prea mult la proiecte noi în perioada asta. Am simțit că mi-e ocupată toată banda. E foarte provocator să te ocupi și de managementul unor proiecte și de partea artistică. Pe lângă asta, a început și anul universitar și am treabă și cu studenții mei de la Universitatea Națională de Muzică București, unde predau. Așa că aștept să se liniștească puțin apele ca să mai prind niște frecvențe libere. Momentan mă gândesc că mi-aș dori ca, pe lângă spectacolele deja programate petru cele două concepte, să mai organizăm o seară de lansare a vinyl-ului Chopin Exposed pe care l-am înregistrat Flavia și cu mine și care urmează să fie finalizat și trimis la presat în Polonia sau Estonia, rămâne de văzut. Mi-aș dori tare să avem o astfel de lansare înainte de sfârșitul anului.
Păi, așa să se întâmple! Mulțumim, succes și ne revedem la Labirint!
Sergiu Tuhuțiu – pianist, creator și director artistic
Citiţi şi
GALA OPERA FANTASTICA 2025 pe scena Auditoriumului Maximum din Cluj-Napoca
Pe mine Helen Mirren m-a inspirat s-o fac
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
