Îmi este mai bine singură, spun adesea cele care au plecat cu inima frântă dintr-o relație în care au investit sentimente, timp și încredere. De teama de a nu fi rănite iar și iar, preferă izolarea, repausul sentimental. Solitudinea nu este însă o variantă preferabilă pe termen lung, pentru că poate duce la diminuarea stimei de sine sau chiar la depresie. Într-adevăr, după o despărțire dureroasă, îți trebuie curaj să iubești din nou, să ai încredere necenzurată într-o persoană. În astfel de cazuri, a iubi din nou înseamnă a-ți asuma orice deznodământ al unei posibile relații. Cu happy end sau nu. Volens nolens, unii oameni sunt compatibili, alții, nu. Unii trăiesc iubiri pasagere, alții, iubiri autentice „…și au trăit fericiți până la adânci batrâneți”. Cu atmosferă de basm sau nu.
Iubirea autentică presupune să accepți că ești vulnerabilă, să dai jos masca perfecțiunii și să-i arăți celui de lângă tine nu numai calitățile, ci și imperfecțiunile tale, iar acesta să te iubească necondiționat, în ciuda defectelor tale sau tocmai pentru ele. Pentru că da, în dragoste, defectele sunt relative, depinde în oglinda cui te privești, a unui om asemănător cu tine sau a unui om cu o altă mentalitate. Spre exemplu, există oameni care consideră sensibilitatea un defect, ei sunt oamenii fermi, cei care, chiar și în momentele de cumpănă din viața lor, sunt cu zâmbetul pe buze. Ceilalți – cei emotivi, sensibili – sunt priviți cu dispreț și catalogați ca fiind labili. Cei dintâi nu vor înțelege niciodată cum este posibil ca un om să plângă atunci când ascultă o melodie sau când vizionează un film. Și nu mă refer neapărat la siropurile romantice. În opinia lor, astfel de emoții trebuie înfrânate. Descătușarea sentimentelor în public este blamată de aceștia cu vehemență, iar a plânge în astfel de situații pentru ei este sinonim cu a fi teatral.
În ceea ce privește perfecțiunea, cineva spunea la un moment dat că se trezește înaintea partenerului ei și se aranjează – se cosmetizează, mai exact -, astfel încât acesta să nu o vadă cu cearcăne sau cu părul în dezordine. De fapt, ea considera că dă un sfat, demn de urmat, femeilor care vor să aibă o viață de cuplu fericită: femeia să fie întotdeauna impecabilă în fața bărbatului ei, asfel încât acesta să nu-i cunoască defectele fizice, imperfecțiunile sau slăbiciunile. Este, oare, aceasta o iubire autentică? Nu vreau să mă erijez acum într-o omniscientă a regulilor unei relații ideale – am făcute prea multe greșeli în iubire, am suportat de prea multe ori consecințele erorilor mele – însă, dincolo de faptul că mi se pare extrem de obositor, nu cred că este normal să recurgi la astfel de trucuri într-o relație, pentru că un partener veritabil, nu unul temporar, trebuie să te vadă și în astfel de ipostaze, nu numai în ipostaze ale perfecțiunii. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu acea femeie în cazul unei boli incurabile, atunci când nimic nu mai este ca înainte, când simți că nu mai poți controla evoluția bolii, degradarea fizică, atunci când cearcănele rămân ultima grijă. Nu spune nimeni că trebuie să te neglijezi și că poți să apari oricum în fața partenerului de viața, că trebuie să fii șleampătă, însă nu cred că trebuie să falsifici realitatea și să fii întotdeauna fără cusur.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
