În curând se împlinesc cinci ani de când, într-o zi frumoasă și călduroasă de toamnă, viața mi s-a schimbat, de când l-am întâlnit pe EL. Eu aveam pe atunci 21 de ani abia împliniți, multe vise și idealuri. El avea 36 de ani, o carieră frumoasă și admirație din partea tuturor.
Nu a fost dragoste la prima vedere, nici simpatie măcar, aș spune. Din contră, când l-am văzut prima oară, mi s-a părut de o siguranță de sine care dădea în îngâmfare, un om foarte calculat și rece. Total opus mie, de altfel… eu eram cea mai zglobie și visătoare fată din lume. Toate colegele mele erau topite după el și, de altfel, de ce să nu recunosc, aveau și de ce. Se încadra perfect în tiparul multor femei – avea peste 1, 80 înălțime, constituție atletică și ochi albaștri și, în plus, o carieră strălucită.
Era foarte popular, însă, paradoxal, nimeni nu știa mai nimic concret despre viața lui personală. Ce urma să aflu, mai târziu, când săgeata lui Cupidon deja mă lovise din plin, este că avea soție și trei copii.
La început, aproape o lună de zile, nu ne-am privit deloc și nici măcar nu am vorbit. Căutam un bărbat care să aibă acel ceva și nu doar să fie frumos fizic. Cu care să vorbesc despre orice, să visăm, să călătorim amândoi și să ne facem planuri de viitor… eeh, vârsta mea își spunea cuvântul.
Nu-mi propusesem să mă angajez în niciun fel de relație și, mai ales, nu-mi imaginam că, dacă o voi face, va fi o relație cum a fost cea dintre mine și EL. Una cu totul specială și care mi-a oferit niște momente și trăiri atât de intense, încât uneori am simțit că inima nu va mai fi capabilă să ducă acele senzații.
Pe 16 octombrie… acea zi despre care vorbeam la început, era ziua unui coleg de-al nostru și, după un păhărel, am început să vorbim unul cu celălalt. Eu eram îngrijorată pentru că nu găseam o idee de proiect pe care aveam nevoie să-l termin cât mai repede. Și atunci, pentru prima oară, ne-am privit și m-am pierdut, așa cum multe înaintea mea au făcut-o, cu siguranță, în ochii lui rotunzi, de un albastru tulburător. Am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste, din priviri, timp de patru ani.
M-a ajutat mult să evoluez în carieră și m-a încurajat, am făcut o echipă bună și am reușit multe datorită lui. Am început, totodată, să vorbim cât mai deschis unul despre celălalt. Mi-a spus de nenumărate ori că mă apreciază, că ar vrea ca totul să rămână așa mereu și că sunt deosebită pentru EL. Niciodată nu am trecut la contact fizic, deși aș fi ipocrită să spun că nu am fi avut tentația sau ocazia. Și atunci se poate numi o poveste de iubire una ca asta, în care oamenii se privesc fără să treacă mai departe? Eu vă spun că da. Și vă mai spun că niciodată n-am avut niște sentimente mai intense decât atunci, niciodată niște trăiri mai vii și mai sublime. Nici apropierea sau chiar contactul fizic cu un bărbat nu mi-au mai produs niște senzații și trăiri așa minunate. Poate veți spune, citind aceste rânduri, că a fost doar o prietenie.
Nu a fost o prietenie… a fost dragostea vieții mele. O dragoste neconsumată, platonică, însă cea mai deosebită din câte am trăit vreodată. O dragoste pe care o trăiești prin priviri, care te înalță până la cer.
Drumurile noastre s-au despărțit acum un an, când eu am ales să plec departe și, mai apoi, să mă căsătoresc. Când i-am spus că vreau să plec, nu a putut să-și stăpânească lacrimile. I-am simțit durerea. Iar eu… ei bine, eu încă o simt. Mi-e dor de EL. De ochii lui ALBAȘTRI. Aș fi putut să-i privesc o viață și să nu mă satur…
Guest post by Alina C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
