Din prea multă dragoste, sau respect, sau compasiune, sau prietenie, sau ceva… oamenii au tendinţa să ne dea sfaturi, să ne îndrume pe drumul cel mai potrivit pentru noi sau să ne spună care sunt limitele binelui nostru.
Dar oare noi nu avem capacitatea de a ne impune singuri aceste limite? De unde şi până unde ne este bine? De unde şi până unde este simplu? Când devine prea complicat? Şi când complicat devine deranjant?
Sunt o femeie de 30 de ani divorţată, cu un copil acasă şi într-o foarte mare măsură independentă.
Nu am nevoie de un bărbat care să îmi schimbe becuri sau care să îmi cureţe bateriile de calcar. Am învăţat să îmi car singură bidoanele de 10 litri de apă de la magazin şi până în casă, îmi mut singură mobila şi nu mi-e frică să ies toată pe pervaz ca să îmi spăl geamurile apartamentului. Ştiu să zugrăvesc, să şlefuiesc şi alte lucruri… bărbăteşti.
Tata a înţeles că îmi place să mă descurc singură şi îmi respectă decizia. Ştie că sunt băiatul pe care nu l-a avut şi, de multe ori, ne sfătuim atunci când avem de făcut diverse treburi bărbăteşti prin casă. Diferenţa dintre mine şi tata este că eu îmi fac treburile singură, iar el sună un meseriaş.
Mi-e bine aşa şi nu vreau să am pe nimeni care să îmi poarte de grijă. Fac ceea ce simt şi când simt şi nu mă ascund după deget atunci când îmi doresc prezenţa unui om.
Cu toate astea, există mama şi există prietenii care simt să aibă grijă de mine.
Sunt oameni buni şi speciali care sunt obişnuiţi cu oameni sensibili şi vulnerabili. Sunt oameni care… fie se tem de ei înşişi în preajma mea, fie se tem de mine în preajma lor.
Îmi sunt dragi, dar mă rănesc. Mă răneşte grija lor excesivă. Ai grijă să nu te îndrăgosteşti de mine! Ai grijă să nu îţi complici viaţa! Dacă te îndrăgosteşti de X?
O să iau lucrurile pe rând. Dacă o să mă îndrăgostesc, o să mă bucur de cât o să fie, dacă o să fie. Dacă nu, o să plâng o noapte şi o să îmi treacă.
Dacă X se îndrăgosteşte de mine, o să fiu fericită că mai pot trezi astfel de sentimente. O să mă bucur de ce mi se oferă, apoi o să accept finalul apoteotic.
Dacă o să îmi complic viaţa, o voi face pentru că simplu este plictisitor pentru mine.
Îmi place să trăiesc. Îmi plac oamenii frumoşi, deştepţi, buni, calzi, reali.
Îmi asum lucruri pe care alţi oameni nu şi le pot asuma. Îmi păstrez viaţa privată pentru mine şi mă bucur de ea ori de câte ori timpul şi viaţa mi-o permit.
Şi nu am nevoie să mi se spună că ceva este prea complicat pentru mine. Am nevoie să mi se spună… Îmi pasă! Hai la o cafea! Hai să ne ascundem de lume şi să ne permitem să simţim şi să trăim!
Linişte în epoca vitezei nu este simplu. Este complicat şi frumos! Este intens, este unic, este evadare!
Guest post by Silvia Sandu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
