Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Am fost iubita celui mai frumos și mai trist bărbat din lume

6 July 2019

Și pe cine ar interesa asta? Când lumea e plină ochi de oameni care se întâlnesc, se privesc, pătrund unul în sufletul celuilalt, și, dintr-o dată – pentru totdeauna – își dau seama că aparțin unul altuia. Și că nimic nu le poate sta în cale, pentru că fericirea o simți din vârful unghiilor, trecând prin inimă, explodând în suflet și răspândindu-se în univers ca o undă electromagnetică. Și toți devin dintr-o dată mai mari, mai înalți, mai frumoși, mai buni, mai calzi, mai blânzi, tenul li se schimbă, privirea, corpul li se încălzește la mii de grade și ei simt o căldură plăcută, fără umbra vreunei temeri. Așa e când iubești și ești iubit: îți paralizează mintea, lăsând deoparte orice fel de întrebare. Ce mai contează distanța sau timpul, piedicile devin insignifiante, orice cuvânt capătă rezonanță plăcută… ce mai, starea asta de regăsire dă sănătate mentală și fizică, te face om, te face zeu. E plină lumea de ei, nu-i așa?

La ce-ar interesa pe cineva faptul că într-un colț de lume, o femeie face o declarație absolut banală: „Am fost iubita celui mai frumos și mai trist bărbat din lume”. Poate doar vreun încercat de soartă să aibă o reacție de deja vu, oftând și înclinând din cap a compasiune. Pentru că oamenii îi simt pe cei aflați într-o autentică suferință, iar asta îi atrage ca un lipici. Așa se nasc marile prietenii. „Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe”, spunea cineva, nu mai știu cine și chiar nu mi se mai pare important. Tot ceea ce am învățat nu-mi servește la nimic, gândindu-mă că am ratat șansa la fericirea aceea care dă sănătate și te face puternic. Unica.

 

tumblr.com

„Încă o ratată”, veți spune pe bună dreptate, să ne vedem de ale noastre, pentru că fiecare dintre noi are problemele lui cu care abia se descurcă, fiecare pentru sine își croiește destinul, pentru că dacă stăm să ne gândim, nu vine Dumnezeu din cer să ne rezolve problemele, iar soarta asta, ce să vezi, oricum aranjează lucrurile fix cum vrea ea. Așa că nu ne batem capul, stăm în bula noastră și privim în drum, atenți la mersul stelelor pe cer, în timp ce fumul de țigară se duce naibii, undeva drept în sus. Universul să nu piară, în rest…

Am fost iubita celui mai frumos și mai trist bărbat din lume, care s-a căsătorit între timp, dar, ce ciudat, continuă să fie la fel de trist, ba mai mult, mă face încă să-i simt și frumusețea și tristețea. Pentru că aceia care se iubesc de multe secole, din vieți anterioare, au un fel al lor de a se regăsi la un moment dat, indiferent de orice și oricum, și de a rămâne captivi într-o poveste pe care fiecare și-o imaginează în felul lui. De obicei, poveștile astea par neverosimile, de aceea nici nu (prea) are rost să vorbești despre ele. La spovedanie, fiecare pare nebun în felul lui, dar contează cât de nebun te vezi în fața propriilor ochi și nu în a celorlalți. Ferească Dumnezeu să putem citi în gândurile celorlalți ce părere au despre noi, cred că ne-am îngrozi. Câtă fățărnicie, câtă ipocrizie… Nu cred că mai există oameni care să te ia exact așa cum ești, cu bunele și cu relele tale, cu hachițele, slăbiciunile, dar și puterile tale, sufletul tău care poate fi modelat, în cele din urmă, nimic nu e mai schimbător decât sufletul, nu-i așa? Numai cei care se iubesc pe viață și pe moarte au același suflet, care le aparține amândurora în aceeași măsură.

Nu pot decât să sper că bărbatul acesta, cel mai frumos și cel mai trist din lume, și-a găsit fericirea, departe de mine, cu altă femeie. Că și-a găsit jumătatea cu care se vede îmbătrânind frumos, alături de copii, de o căsuță frumoasă, un câine credincios sau o pisică birmaneză cu ochi albaștri… Și dacă eu i-am fost dezamăgire, nu pot decât să sper că soția lui îi va fi numai bucurie a sufletului și că va suplini tot ce i-am furat eu și am transformat în tristețe, care i se citește atât de frumos în ochi. E un mare act de bărbăție să-i spui celei pe care ai întâlnit-o odată în drumul tău și pe care ai iubit-o așa sincer cum te știa, că te-ai căsătorit. Doar nu era să aștepți la nesfârșit, să suferi la nesfârșit, să te simți inconfortabil din cauza unui om care n-a știut să te prețuiască la adevărata ta valoare, așa cum ți-ai fi dorit…

tumblr.com

Câți n-or fi pățit așa? Să-și vadă dragostea vieții la brațul altcuiva, în altar, jurându-și credință veșnică? Unii au rămas prieteni, alții și-au devenit dușmani, incapabili să suporte neînțelegerea faptelor. Nu e nimeni egoist că își caută sau își găsește în altă parte jumătatea, e un drept inalienabil care trebuie respectat așa cum se respectă dreptul la viață. Și… ce-ar fi fost să se plângă toți, ce s-ar fi întâmplat în lumea asta cu atâta jale? Și apoi, de ce să fii nefericit dacă iubitul/iubita s-a căsătorit cu altcineva?  Poate că pentru că n-ai reușit să-i urezi casă de piatră, din pricina șocului care a fost prea mare, sau a miilor de gânduri care ți-au căzut din cap tocmai din înaltul cerului. Da, cred că din cauza asta am rămas cu o durere peste care deocamdată nu pot trece, dar nici nu mai am cum să repar lucrul acesta. Pentru că nu e moral să distrugi liniștea unei noi familii, e total imoral să te mai prezinți în fața unui bărbat căsătorit (și proaspăt!), orice motiv ai putea avea să intri în contact cu el. Alea jacta est!

Dar știți ceva? Nu există rețete pentru lucruri din astea, nu merită să încercați. Nu poți da sfaturi, poți doar să asculți. Și să citești, așa cum faceți voi acum. Poate vă gândiți că ar fi bine să…, că bine că s-a întâmplat așa, că bine/rău că… n-a fost altfel, sau să mă întrebați ce cred eu, va fi fericit cu noua iubire, el, atât de trist de parcă-ar fi cel mai trist bărbat de pe planetă? Vă dați seama că nu (mai) am niciun răspuns…

De ce n-am rămas împreună, ca-n basme, veți întreba pe bună dreptate? Pentru că afurisita asta de viață are regulile ei, pentru că uneori ești prea mic în fața fatalității și nu găsești armele cu care să lupți. Pentru că suntem orbi și surzi în fața conjuncturilor și nu găsim întotdeauna mijloacele necesare sau cuvintele prin care să promitem, să jurăm, să ne exprimăm iubirea aceea mare care, de fapt, nici nu poate fi exprimată în cuvinte… Totul e în capul nostru, niciodată nu putem ști cu adevărat ce e în mintea și sufletul altuia, chiar dacă ni se pare că e o altfel de legătură între noi. Asta nu înțeleg cei ce suferă inutil. Nu poți cerși iubirea, nu poți face nimic dacă celălalt nu e de partea ta și nu te consideră un fel de egal al lui sub soare.

Nu i-am răspuns nimic pentru că n-am putut. Aș fi vrut să-i doresc fericire și n-am putut. A fost mai degrabă o înfrângere a propriei mele ființe decât o ratare existențială. Mi-am descoperit, în schimb, limita. Desigur, nu-mi servește la nimic. Dar, cu siguranță, așa ar fi fost frumos, pentru că doi oameni care și-au împărțit trupul, sufletul și spiritul (la un moment dat), trebuie să-și păstreze o amintire frumoasă unul celuilalt, ca atunci când se vor reîntâlni, să se poată privi în ochi fără remușcări sau strângeri de inimă. Aș vrea să învețe toată lumea din greșeala mea, ca să se poată elibera de suferința care cine știe cât va dura, mai mult decât viața asta probabil… dacă tot ai șansa (sau ghinionul?)să devii o amintire, măcar să fii una frumoasă!

În final, n-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și nici cititorii nu vor fi înțeles mare lucru, pentru că, nu-i așa, fiecare trebuie să aibă grijă de drumul lui și să apere ce-i al lui, e o soartă pentru fiecare și cum îți așterni așa dormi. Aveți grijă numai că există lucruri pe care le putem evita, dacă știm să vorbim unii cu ceilalți, să ne declarăm iubirea sau răceala, dorința sau neputința… Undeva, drumul care a reunit două cărări pierdute prin bălării și a apucat direcția înainte ar trebui ținut în viață, așa sinuos cum e el, pentru că numai asta îi dă frumusețe.

Guest post by Cine-vreți-voi

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeile singure nu vor să fie considerate nefericite, pentru că nici nu sunt

Ţi-am dăruit doi ani și jumătate din infinitul meu și ai spart clepsidra

Singure ne transformăm în jucării sexuale și apoi strigăm în gura mare cât de porci sunt bărbaţii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,296 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro