Am fost un an om al străzii în Franța

Catchy

5 October 2016

Alors, on danse? Ştiţi cum se dansează muzica africană? Nu, nu din şolduri. Am avut prilejul să învăţ a dansa această muzică (ştiu că se dansează pe muzică, dar eu dansez muzica), plină de căldură şi culori, direct de la africani, mai exact, de la femeile africane. Şi iarăşi, nu, nu am ajuns în Africa, din păcate. Dar am trăit printre africani timp de mai bine de un an, într-un soi de „gulag” francez, noi, refugiaţii, fiind îngrămădiţi, organizaţi şi disciplinaţi în aşteptarea acelei magice „carte de sejour” pe care zeităţile franceze urmau a ne-o elibera sau nu. Dar asta e altă poveste, despre experienţele şi angoasele mele de fiinţă privată de libertate şi hrănită cu incertitudini, urmate de un an „de om al străzii”, la alegerea mea, refuzând o oarecare amplasare într-un loc nedorit de mine. Nu vă speriaţi nu am mâncat din tomberoane, nu :), am parcus drumul bine trasat al unui „sans abri” dornic să se integreze în societate. Nu aş schimba nicio clipă din toate acestea, fac parte din frumuseţile vieţii mele, m-au format ca om şi m-au ajutat enorm să-mi definesc valorile, ulterior oferindu-mi-se oportunitatea de a frecventa şi societatea elitistă (n’est pas?). Închid o mare paranteză.

În gulagul meu, aşa îl voi numi de-acum înainte, considerând ca fiecare dintre noi îşi are propriul gulag, africanii nu se simţeau depeizaţi, nu, nici pe departe: spălau vase, făceau cumpărături şi prăjeau banane, cântând şi dansând, îmbrăcaţi în culorile lor vii, cu copiii atârnându-le în spate. Riscai să te sufoci de căldură şi în februarie stând în preajma lor. Eram de toate naţiile, români vreo cinci, cambodgieni, kurzi, albanezi, malieni, congolezi, madagascarieni şi câţi alţii. Asiaticii, în general destul de discreţi din fire, nu se prea remarcau, doar la orele de franceză (da, aveam şi dintr-astea), unde îşi torturau săracii limba și bolta palatină, străduindu-se cu dificultate să pronunţe acel ü al limbii franceze şi încercând cu disperare şi conştiinciozitatea caracteristică să o mulţumească pe madame „la professeur”.

Aici am făcut cunoştinţă prima dată şi cu tipul de francez mediocru, acel specimen ce trăieşte zi de zi uluitoarea experienţă a autosuficienţei de a se fi născut francez. Specimenul era reprezentat de două doamne „responsabile” ale acestui centru, iar principala lor preocupare, pe lângă faptul de a „vieţui” ca nişte adevărate exemplare ale unei naţii superioare, era aceea de a ne găsi nouă, vasalilor, porecle. Eu eram „balerina”- fiind prea subţirică pentru gustul lor, iar ele, spun eu, avide consumatoare de delicatese franţuzeşti (o a doua importantă preocupare  din totalul celor trei… exprimându-mă acum cu oarecare răutate). Deci, aceste doamne autorizau, din când în când, populaţia predominant africană – nu neapărat din punct de vedere al numărului, ci, mai ales, din punct de vedere al culorilor etalate şi al zgomotului care îi însoţea pretutindeni – să „organizeze” oareşce întruniri vesele şi …bairamuri ieşeau, bairamuri ale unor oameni închişi într-o cuşcă fără gratii.

african

Eu, „balerină” fiind, mi-am permis a fi sfioasă doar în primele minute ale unui astfel de eveniment. Oare cum să rezişti, după ce guşti din puiul cu banană acompaniat de un vin franţuzesc de doi bani, tentaţiei de a te topi în această muzică a culorilor soarelui? Am păşit în mijlocul lor şi am început să dau şi eu din şolduri. În secunda următoare, m-au înconjurat felinele sexului frumos, dându-mi de înţeles prin mişcările lor că nu prea aş fi eu cine ştie ce pisicuţă, darămite vreo tigroaică. Şi pentru că şoldurile mele se îndărătniceau într-o mişcare rigidă din stânga spre dreapta şi invers, una din ele şi-a lipit pântecul de posteriorul meu, şi-a plasat palma răsfirată undeva pe abdomenul meu inferior (interesantă experienţă), indicându-mi acea zonă precisă de unde începe unduitoarea mişcare africană. Nu m-a lăsat până nu am şerpuit cum voia ea, iar în tot acest timp, în jurul meu, îşi învârteau cozile cu al lor zâmbet larg Evele Africii. Când liniile mele s-au contopit cu şerpuielile lor, au rupt cercul trimiţându-mă în braţele unui mascul. Da, am înţeles că de-acum eram pregătită! Aceasta a fost iniţierea mea în dansul soarelui: o altă iluzie optică a căldurii africane, paradoxul inerţiei şoldurilor în propriul lor dans. 

Câţiva ani mai târziu, în drumul meu dinspre metrou spre casă, mă răsfaţam din nou într-un dans nonşalant al străzii, alăturându-mă unor fiinţe a căror culoare se pierdea în cea a unei nopţi de vară. Preţ de câteva minute, pe o stradă oarecare a Parisului, initiaţă în secretul şerpuirii, râdeam cerului încărcat de stele…

Era atâta Soare!

Guest post by L.M.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Solstițiul de vară – semnificații și tradiții românești

Ce culori să purtăm în fiecare zi a săptămânii

Și te tot întrebi dobitocește “de ce?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
561 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro