Am petrecut ani buni crezând cu tărie că eu am ales să fiu singură

16 January 2020

Am fost în cuplu foarte devreme, Philippe m-a cerut de la mama, de soție, când abia împlinisem 18 ani și mai aveam 2 săptămâni până la bacalaureat. Eram în clasa a 12-a, într-un zbuciumat 1990. Nu voiam să mă mărit, că, din fericire, nici în 1990, eu nu puneam semnul egal între dragoste și mariaj, între cuplu și hârtie. Da, voiam în cuplu, dar nu voiam să mă căsătoresc, nu vedeam necesitatea trecerii pe la starea civilă.

M-am dus la Bordeaux să-mi fac studiile, m-am mutat cu Philippe, când nici n-aveam încă 19 ani, în 1991, trăiam împreună ca doi tineri îndrăgostiți, dormind într-un studio mic din zona pietonală (sună romantic, dar era sărăcăcios și zona cam periculoasă seară, pe vremea aia, mulți drogați prin injectare), dormind într-un pat de o persoană, mâncând cu o furculiță (așa plecase el de acasă, după divorț, nu i s-au dat două furculițe, ca să nu mănânce cu alta.)

Cu atât mai puțin cu cât divorțul lui se petrecea urât, nu vedeam de ce continua să dorească să ne căsătorim, și cu determinare, mă cere de soție în fiecare sâmbătă. După 6 ani am acceptat (a rezistat ceva, să mă ceară de soție 6 ani în fiecare sâmbătă!), și cred că am făcut bine acceptând (dar asta e altă poveste).

Ne-am căsătorit la Sanary sur Mer, în septembrie 1996, după deja 6 ani, cum am zis. Viața comună cu Philippe a durat 7 ani jumătate, spre 8 (cei 6 dinainte de mariaj incluși). Când am hotărât să ne despărțim, am rămas cei mai buni prieteni, și confidenti, dar despre asta, cu altă ocazie. (Considerentele despărțirii nu au fost nicicum nepotrivirea sau neiubirea, ci o nenorocire care l-a dus, de altfel, către moarte). N-am divorțat, pentru că eram foarte buni prieteni, cu încredere 300% reciproc. A murit căsătorit cu mine. Sunt văduvă Rouillard de la 27 de ani. Un an total sinistru anul 2000. Desigur, nu pe cât a fost 2019, dar să revenim la poveste.

La un moment dat, fără nicio legătură cu relația cu Philippe, din cauza unor (alte neprevăzute) turbulențe în viața mea, am decis să vin în România, ca să rezolv aici niște lucruri (se întâmplau lucruri neplăcute aici). Era vorba de ceva temporar, de altfel mi-am lăsat toate lucrurile (inclusiv mobila, tot ce adunasem în 10 ani de viață, și eram la fel de bulimică ca și azi), depozitate în Franța. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, temporarul s-a prelungit și a sfârșit prin a deveni permanent, dar eram departe să intuiesc asta în 2000, când vedeam venirea mea ca pe un intermezzo în restul vieții.

Am dorit să rămân singură, pentru că sunt genul care mă atașez și nu voiam să rup inima nimănui și nici pe a mea, legându-mă de cineva și plecând apoi la 3000 km spre altă viață. Pe măsură ce timpul trecea și temporarul părea că se scurge spre permanent, mi-aș fi dorit un companion, însă viața este așa făcută că este foarte greu să întâlnești pe cineva după 30 de ani. Lumea era luată (așa e făcută societatea asta, cumva încă arhaică, dar cu farmecul ei) de la 20-22-25 de ani. Bărbați singuri eligibili de vârstă mea, aproape inexistenți, deși eram tânăra, 30…

M-am obișnuit să consider că eu am ales să fiu singură. Aveam să-mi dau seama (dar mult mai târziu), că mă mințeam involuntar. Dar, la vremea aia, minciuna către mine însămi era inconștientă, jur cu mâna pe inimă și pe cravata de pionier!(glumesc puțin doar, ca să destind subiectul, că e destul de dur. Dar nu pentru că îl desconsider sau nu-l iau în serios, eu pe mine chiar mă iau în serios, când trebuie.)

Deci am petrecut ani buni crezând cu tărie că eu am ales să fiu singură. Ei, aș! Știți cum e, când ai o problema de nerezolvat, e mai bine să nu o ai decât să nu o rezolvi, deci eu anulam problema. (Dar repet, mecanismul era inconștient, chiar nu mi-am dat seama, eu eram foarte convinsă că aleg să fiu așa. De altfel, eu sunt de obicei un om destul de sincer cu mine însămi și chiar severă, tocmai în scopuri de progres). Desigur, am încercat, când a fost cazul, să accept, dacă viața mi-a oferit o întâlnire interesantă (așa am fost o vreme cu un medic, de vârsta mea. Nu era însurat, nu accept de mulți ani relații cu bărbați însurați).
În anii aceștia de singurătate am fost îndrăgostită, din nefericire subiectul dragostei este imposibil (nu, nici el nu era și nu este însurat nici azi, și nici cuplat). Dar na, viața e complicată, există tot felul de alte sinuozități și piedici.

Să fac o adnotare, că uitasem: nu m-am plictisit niciodată și nu mă plictisesc nici azi. Nu de plictiseală e vorba în toată treaba, dar pentru că văd că unii oameni se gândesc și la asta, zic aici. Mi-am ocupat frumos timpul, am scris, am călătorit, am râs mult, m-am dedicat profesional (mai mult, probabil, decât aș fi reușit să o fac dacă eram ne-singură).

În 2017, printr-o mare șansă, am intrat într-o poveste foarte frumoasă, care m-a înseninat ca nimic altceva. Atunci am descoperit lucruri despre mine (pe care le îngropasem adânc). Acela cum că de fapt eu sunt făcută să trăiesc în cuplu, să mă dedic. Eram foarte fericită să gătesc zilnic, să caut tot felul de rețete, care mai de care mai altfel, să născocesc (iar lui îi plăcea la nebunie cum găteam, asta mă făcea și mai ambițioasă.) Ne plimbam pe jos 10 km zilnic, vorbeam mult (nu ne săturăm niciodată), mergeam des la filme. Aveam noroc să avem un program foarte liber, așa că am stat împreună zilnic 12 ore, ore în care nu dormeam, ci făceam doar chestii comune (și când zic zilnic, înseamnă chiar zilnic, nu e o metaforă).

Dacă cineva mi-ar fi spus despre mine însămi cu câteva luni înainte că eu o să trăiesc o asemenea relație, cu un asemenea ritm, i-aș fi zis: “Fugi, domn’e, de aici, că avem nevoie și să respirăm, chiar dacă ne iubim și respectăm.” Deci n-am imprimat eu ritmul relației, ci el l-a decis (de altfel, eu sunt o femeie mai clasică, prefer să conducă bărbatul, eu să mă pliez, mă obosește să conduc eu. Philippe mă lăsase să conduc, și am obosit, nu e genul meu. Ah, mășină o conduc cu drag eu, dar cuplul, nu.) M-am lăsat purtată. Și am trăit o iubire ca la 16 ani (iubirile oricum au mereu 16 ani), în care el m-a pus să păstrez biletele de cinema (când mergeam împreună și mergeam des, minim săptămânal), capacele de bere… M-am supus, amuzată (eu nu păstrasem biletele de cinema nici în adolescență, capace de bere nici atât). Acum, acestea sunt tot atâtea motive de durere, căci încă sunt aici, în casă.

În fine. Treaba e că în perioada aceea am constatat că mă mințisem, că nicicum nu sunt făcută să stau singură și că nu îmi dorisem asta, ci așa fuseseră împrejurările. Dar pentru că viața este cum este, mă feresc să zic cuvântul direct, că ar fi dramatic, omul nu mai este. Nicăieri. Că eu nu cred în viața de după.
În afară de drama teribilă a dispariției sale, eu trăiesc o drama dublă, aceea de a fi rămas din nou singură. Și de dată asta chiar știu că NU îmi doresc să fiu singură, că de fapt nu îmi dorisem niciodată. Și nu mai merge să mă mint (am spus, era involuntar).

Citiți și Rochia asta încă doare

Viața mea este groaznică de atunci. Nu mai pot nici să gătesc (o mai fac, uneori, din reflex, din automatism, dar mă doare teribil și îmi trezește mii de amintiri, și oricum, e în zadar… pentru cine?), nu mai pot nici să mă plimb (înainte, în anii de singurătate, mergeam pe jos mult și singură, dar după ce am mers zilnic cu el… nu mai pot.) Nu mai pot nici să merg în vacanță (eu care mergeam singură peste tot) Nu mai pot și nu mai vreau. Este groaznic, adică.

Nu, prietenii nu pot ține loc de altceva, nu, prietenii nu pot compensa golul lipsei unui partener. Nici prietenii, nici familia, oricât te-ar iubi, nici psihologul. Numai eu știu câte perioade în lunile scurse după dramă nu am ieșit nici până la lift. Și nu este un moft. Și nici vreo depresie. Este doar singurătate. Dacă mâine ar apărea cineva lângă mine, aș fi normală și dedicată, nu amorfă și închisă în casă. Mă închid în casă din singurătate, atât.

Spre norocul meu, am prieteni buni. O prietenă care mă sună zilnic (de luni până vineri și cu care vorbesc câte în lună și în stele câte o oră), un prieten care mă scoate la masă la restaurant o dată sau de două ori pe săptămâna (de la momentul tragediei). Și mai am, le sunt recunoscătoare foarte tare, și sper că și eu le-am adus lor câte ceva în viață, de mă caută așa des 🙂 (aici mă alint, știu că așa este, deși nu sunt mereu comodă, cu apucăturile mele de a spune uneori adevărul neinvelit în staniol – sau cine știe, poate tocmai de asta).
Am stat în casă nevăzând pe nimeni între 1 și 5 ianuarie, și aș fi stat probabil și mai multe zile, dacă nu suna pe 5 prietenul respectiv să mă scoată la masă.

Perioada de sărbători este și mai cruntă decât altele. Anul acesta nu am făcut brad, nu mă pot minți în continuare, cum am zis. Că nu brad și beculețe îmi trebuie mie, ci liniște și iubire, și un om care să mănânce din raţa pe care o gătesc. Iar pentru un om care este obișnuit să se dedice cuiva, să îi împlinească visele, este greu să se uite în dreapta, pe canapea (locul lui), și să nu mai vadă nimic. Și să nu știe când și dacă va mai apărea cineva acolo, în dreapta.

(Am scris asta pentru că cineva a spus “singurătatea este o alegere.” Nu, uneori nu este. Alteori poate este. La mine, nu fusese niciodată, ci creierul meu alesese să oculteze problema, el știe de ce. Dar mă rog, măcar anii ăia chiar am crezut că singurătatea este o alegere. Acum știu că nu e. Și, în loc de alegere, am o problemă.)

Guest post by Ana Gabriela Malcinschi

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ajunsesem să vorbesc cu vreo cinci deodată

Amantele iubesc cel mai sincer

Celebritate sau succes?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro