Ca ea nu mai există

Catchy

26 March 2017

Bunica maternă a divorţat de foarte tânără, pe când mama avea numai câţiva ani. A rămas singură, la nici 20 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, într-o lume încă nedezmeticită, dar înfiptă dârz în preconcepţii primare. Astfel că o femeie divorţată, cu un copil atârnat de marginea fustei, era privită lung, cu interogaţii superioare, atât de celelalte femei, cât şi de bărbaţi. În secret, primele o invidiau pentru curajul de a-şi fi luat – de nevoie, ce-i drept – viaţa în mâini, iar cei din urmă o curtau discret, încredinţaţi fiind că găsesc teren vulnerabil… Însă nu era deloc aşa.

Pe lângă serviciu, în loc de orice altă distracţie sau mondenitate, bunica mea lucra – remaia ciorapii doamnelor, croia sutiene (habar nu am avut până să-mi povestească ea că a existat o vreme în care sutienele se făceau de către croitorese), croşeta căciuli, botoşei, pantalonaşi şi fustiţe pentru copii. Astfel, reuşea să nu depindă financiar de nimeni – pentru că niciodată nu s-a recăsătorit -, în ciuda unor oferte generoase care s-au mai ivit de-a lungul timpului. A preferat să meargă dimineaţa la fabrică, la ora 5.30, înainte de începerea programului, unde vindea tot ce ieşea din mâinile ei. …Tare pricepute mâini.

Şi mai târziu, când ne-a crescut pe mine şi pe sora mea în timp ce părinţii noştri erau, la rândul lor, la serviciu, evitând astfel să purtăm, precum colegii de generaţie, cheia de gât, multe dintre rochiile, fustele şi bluzele noastre erau concepute, croite şi cusute de ea. Şi nu numai… husele canapelelor, unele dintre lenjeriile de pat, pernele decorative şi câte şi mai câte. Uneori, după ce mama începea să-şi croiască câte ceva – la care muncea zile întregi, fără să-i iasă precum „în revistă” – bunica nu zicea nimic, dar, cu blândeţe, prelua ea problema. În numai câteva ore, miracolul se producea – totul ieşea perfect! Şi asta pentru că avea un simţ al eleganţei pe care – dacă atunci când era tânără cu greu reuşea să-l pună în valoare, odată cu trecerea anilor şi găsirea echilibrului, cu greu reuşea să-l ascundă. Pe furiş, încercam s-o imităm atunci când ne jucam între noi, cu speranţa că, atunci când vom fi mari, vom putea fi şi noi ca ea.

bunica si fiica

Şi cum gătea… mmm, delicios! Nu am văzut pe nimeni să aibă atâta răbdare şi îndemânare, atâta pasiune şi pricepere în bucătărie, chiar şi atunci când ingredientele nu erau tocmai multe sau variate. Însuşi preotul paroh, când venea cu vreo treabă bisericească, făcea în aşa fel încât să nu se grăbească. Se închina sfios, murmura în barbă un „Doamne, iartă-mă!” rapid şi, deşi era post, nu pleca fără să-i guste chifteluţele sau tocăniţa.

Iar lecţiile din primii ani de şcoală le-am făcut tot cu ajutorul ei. Învăţa cot la cot cu noi, istorie, geografie, biologie. Se bucura împreună cu noi de notele bune şi ne privea mustrător – şi asta durea mai tare decât orice ne-ar fi spus părinţii – când veneam cu note mici…

Da, bunica mea a fost o femeie adevărată, pe care nicio greutate nu a reuşit s-o doboare definitiv. Care a căzut şi s-a ridicat de tot atâtea ori. O femeie care a ştiut când şi cum să ajute. Cu discreţie şi eleganţă.

Ne-a iubit mult şi ştiu că îşi dorea să apuce să-şi cunoască strănepoţii. Însă viaţa a decis altfel. A plecat dintre noi într-o zi toridă de vară, care strălucea precum sufletul ei mare şi bun.

Însă cei care au cunoscut-o şi astăzi şi-o amintesc cu drag. Fiecare a avut câte ceva de învăţat de la ea… Nu mai spun de noi, nepoatele ei: lucruri simple despre viaţă, despre oameni şi relaţiile dintre ei, despre curaj, asumare şi renunţare – pe care tindem să le ignorăm sau să le luăm în râs – şi a căror importanţă, din fericire, nouă a avut cine să ne-o aducă aminte.

De la ea am mai învăţat că nu este ruşine să ceri ajutor când chiar ești la ananghie. Numai că atunci când era vorba de bani devenea foarte strictă: nu cerem cu împrumut de la nimeni! I se părea rușinea cea mai mare să afle lumea că nu ești cumpătat. Asta mi-a rămas bine întipărit în minte. Și când chiar am avut o problemă, am găsit aici soluţia. Nu m-a știut, vorba ei, nici pământul. Am rezolvat și am închis capitolul onorabil.

Tot de la ea am învăţat și să nu mă plâng niciodată, căci nici ea nu a făcut-o. Nici măcar atunci când ne povestea, cu un zâmbet calm, ascuns în colţul buzelor, despre cum era să fii femeie acum 60 de ani.

Mă gândesc adesa la ea, mai ales atunci când mi se pare că „mi-e greu” şi că „nu mai pot”. Că mi-e greu să-mi port feminitatea, viaţa de familie, alegerile pe care, uneori, le simt că pe o povară. Şi atunci îmi dau seama cât de norocoasă sunt că am avut o astfel de femeie minunată în viaţa mea!



Citiţi şi

Eu aş manageri, dar n-am pe cine

Ar cam trebui să-mi țin gura despre iubiții mei

Eşti muza mea, copila mea, femeia mea, iubita mea!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,880 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro