“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi”, Nichita Stănescu
Nu, nu erau în vitrină, ci pe un raft înalt, parcă anume pregătiți să zboare. O pereche de pantofi portocalii, frumoși, eleganți, cu toc înalt, lamelar. I-am cumpărat, deși nu aveam la ce să-i asortez. Erau comozi și îmi veneau mănușă.
În seara aceea am participat la o dezbatere dedicată companiilor mici și mijlocii. Nici vorbă de pantofi portocalii, doar o pereche cuminte de escarpeni albăstrii asortați unui sacou cu pantalon și vestă, pierdut în bleumarin. Privirile ni s-au întâlnit în același timp și deși nu exclud existența magneților emoționali, furia senzorială m-a luat pe nepregătite. Ne-a luat pe nepregătite, îi citeam în priviri aceeași nedumerire, un pic înfricoșătoare. Nu ne-am apropiat pentru că între noi se iscase deja o furtună, iar tunetele și fulgerele ne-ar fi îngenuncheat și ne-ar fi carbonizat. A fost destul de ușor să-mi spun că mi s-a părut sau poate cine știe ce profesor smintit eliberase nu știu ce energie jucăușă și cu drag de călătorii, în urma unui experiment înafara orelor de program.
După vreo săptămână l-am recunoscut într-o fotografie de revistă, la braț cu fiica senatorului P., o logodnă care se și vedea în rochie de mireasă. A trecut aproape un an până mi-am dat seama că norocul e o pisică neagră. Cu clopoței. Participam la o conferință organizată de Camera de Comerț Exterior când acele nevăzute ale unor priviri plictisite de discurs mi s-au înfipt în ceafă. L-am descoperit abia după o jumătate de oră, într-o margine de rând, zâmbind aproape răutăcios. A doua zi se organiza o petrecere și nu se făcuse economie la invitații. Acceptaseră aproape toți reprezentanții corpului diplomatic. Silvia, prietena mea cu casă de modă și gusturi rafinate, s-a arătat îngrozită la vederea noilor mei pantofi portocalii. După ore întregi de lamentări și istericale am acceptat să-mi facă ea rochia, o construcție ciudată de noapte și zi pe care ea a botezat-o Monocroma, iar eu Somnoroase Păsărele. Mi-a plasat la urechi niște cercei rotunzi, ca două drajeuri de portocale și abia după aceea a acceptat să rămânem prietene. E aproape indecent să repeți ce spun toate poveștile, dar era înalt, era frumos și nu era prost. Era arogant.
Mi-a adus un pahar de șampanie în timp ce înfruntam, la sabie, un jurnalist misogin și exhibiționist în ale masculinității, tocmai când grupul de chibiți se împărțise în două. Nu s-a oferit să-mi ia apărarea, ca orice gentleman, ci m-a lăsat să-mi savurez singură victoria. M-a invitat la dans poate și pentru a conștientiza că altfel nu se putea. Dar mi-a dat și timp, deși nu a făcut niciun pas înapoi.
O mulțime de mașini de lux fuseseră închiriate pentru a conduce oaspeții capitalei la locurile de cazare. Venise neînsoțit, așa că s-a oferit să ne țină companie mie și altor doi afaceriști din vestul țării, o femeie și un bărbat, până la hotel, simțindu-se responsabil cu voia bună. Se așezase lângă șofer și nu a întors nici măcar o dată capul. Nu locuia în București, dar pe perioada conferinței acceptase să fie oaspetele viitorului său socru. Când i-am simțit mâna pe gleznă, am crezut că aveam să leșin. Mi-a scos pantoful, mi-a mângâiat piciorul, parcă memorând fiecare linie, după care mi-a pus pantoful la loc. Întunericul din mașină mi-a răcorit obrajii. Prin minte nu-mi treceau decât versurile poetului: cum aveam să mai calc, fără ca să-i strivesc mângâierea?
Mințile noastre refuzau să vorbim despre o relație, despre o formulă, atâta vreme cât domnul Kant impusese legii o morală. Corpurile noastre, însă, sfidau gravitația și se semnau în condica energiei universale. Era foarte blând și aveam atât de multe lucruri să ne spunem. Amândoi porniserăm din sărăcie, eu sfidând compromisurile, el luându-le în piept, bărbătește. Nu ne era frică de sfârșit. Între timp pantofii portocalii îmi deveniseră cei mai buni prieteni, Silvia etichetându-mi nonșalanța drept dovadă a unui exhibiționism vulgar.
În ziua despărțirii noastre nu ne-am spus nimic. Ne-am golit privirile. La radio începuse să se unduiască o melodie de doar câteva audiții. A așteptat la ușă până s-a terminat melodia, era povestea noastră, cântecul nostru de lebădă. În câteva luni acea melodie a devenit șlagăr internațional. Era difuzată peste tot. Îmi aduc aminte că am ascultat-o și la supermarket, în timp ce-mi făceam cumpărăturile. Nu era o melodie despre păreri de rău.
Ne-am căsătorit în același an, deși căsătoria lui ar fi trebuit să fie sărbătorită cu mult mai devreme. M-a așteptat.
Știu că mulți oameni se întreabă, după o ceartă în casă sau o dezamăgire, cum ar fi fost dacă am fi rămas alături de alți parteneri din trecut? Eu nu m-am întrebat niciodată și sunt sigură că nici el.
Azi sunt bătrână și mi-a rămas doar să mai scriu povești. Mi-a adus aminte de pantofii portocalii o pereche de pantofi fără toc, verde-brotaciu, care, cu siguranță, vor întoarce ceva capete.
În povestea, cu destin anunțat, a Titanicului era de așteptat ca rolul acelui Leonardo di Caprio să se termine; dacă ar fi fost el, aș fi schimbat și cel mai încăpățânat scenariu doar ca să se poată salva.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gilles Lipovetsky – A treia femeie
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
