Pe când aveam 25 de ani tot începeam câte un roman, entuziasmată de câte o temă. Construiam intriga, plantând cât mai multe amănunte pe care să le pot dezvolta după aceea. Cu fiecare pagină scrisă, mi se întărea convingerea că voi scrie un roman excepţional. Iar când ajungeam să dezvolt subiectul, îmi murea elanul. Eram regele celor 40 de pagini aurite. Nimic nu e mai crud decât să scrii 40 de pagini şi să le vezi cum mor.
Printre prietenii mei de tinereţe era şi Valentin Vasilescu, un regizor, retras acum in provincia natală, dar care, pe vremea aia, făcea tv, radio, scria pe la Academia Caţavencu, iar printre multele lui preocupări se număra şi un roman, pe care mi l-a dat să-l citesc. Era o poveste poliţistă cu final neaşteptat. Bineînţeles, m-a făcut praf! Niciunul dintre pachetele mele de câte 40 de pagini nu făcea cât romanul lui Valentin, căruia nu mai ştiu de ce, eu îi spuneam Loris. Mă fascinase atât de mult povestea aia, pe care între timp am uitat-o, încât nu mai eram în stare de nimic şi cu atât mai puţin să continui cele 40 de pagini aflate la ordinea acelor zile.
Într-o dimineaţă m-am trezit cu sentimentul că viaţa mea scriitoricească se-ncheiase peste noapte. Era timpul să mă ocup de chestii cu mult mai folositoare. Aşa că am pus mâna pe un covoraş roşu, aflat printre lucrurile mele favorite, şi-am început să-l spăl cu sârg, în ritmul planurilor pragmatice şi minuţioase care şi-ncepuseră să-şi scoată colţii. L-am limpezit, l-am stors şi l-am întins pe balcon, să se usuce. Pe atunci stăteam într-o garsonieră minusculă, vizavi de Inter. Deja începusem să mă simt mai bine. Era o zi de iunie atât de luminoasă, că vedeam cum se decolorează literele pe fila scorojită a manuscriselor mele.
Apoi au urmat nişte bătăi în uşă, care au fost doar începutul unei avalanşe de fapte, pe cât de năvalnice pe atât de hotărâtoare pentru destinul meu. În pragul uşii, speriat de moarte, era însuşi Loris. Urcase în viteză, cu părul fluturător şi cu ochii răscoliţi, ca nişte crizanteme plouate. Iar tensiunea lui era atât de evidentă, încât m-a contaminat pe loc. A intrat fără introduceri şi s-a repezit pe balcon. Normal, eram chiar în coasta lui, gata de acţiune. Abia atunci am văzut că pe trotuar era strânsă ceva lume. Unii stăteau pe balustrada de la Ciclop, alţii în picioare. Toţi priveau spre balconul meu, din care şiroia un infim pârâiaş de sânge. Recunosc, chiar şi pe mine m-a tăiat un frison. În ziua de iunie, se ridicau în aer damfurile cărnii omeneşti. Priveam foiala intersecţiei şi etajele Interului, în timp ce din covoraşul meu roşu se scurgeau, înfioraţi, pigmenţii.
Din stradă nu se vedea covorul. Numai firicelul care ţâşnea chiar din coasta balconului, prin scurgerea uzuală. Şi cum stăteam acolo peste umărul lui Loris, hrănindu-mă deja cu teama lui, am început să văd şi eu cadavrele pe care i le adusese în minte un balcon însângerat.
Şi, adâncindu-mă, în povestea nepetrecută încă, cutreierând coridoarele străjuite de firide, ale unei improbabile clădiri, nici nu mi-am dat seama că lumea de sub balcon se risipise. Loris era plecat demult, iar la Ministerul Agriculturii pluteau deja umbrele nehotărâte ale serii. Şi-n acest timp scurs de la amiaza luminoasă şi până la apus, am învăţat, în sfârşit, drumul simplu de dincolo de pagina 40.
Citiţi şi
Alice Munro – am început să scriu proză scurtă pentru că nu am avut timp să scriu altceva
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
