Când o femeie părăsește un bărbat

Nicoleta Beraru

2 October 2017

Nicoleta BeraruA plecat de-acasă cu vreo lună înainte de sărbătorile de iarnă. Rămăsese fără serviciu şi nu voia în niciun fel să fie întreţinută, zicea ea. Avea ceva mai mult de 30 de ani, dar în ultimul timp ai fi putut să-i dai, pe cinstite, vreo treizeci şi şapte – treizeci şi opt. Pe tenul transparent de alb al femeii bălaie, în jurul ochilor albaştri, în care cheful de viaţă se stinsese mult prea devreme, se profilau o pereche de cearcăne de un roz-violet, însoţite fidel de câteva riduri laba-gâştii, care îi dădeau un aer blând când zâmbea. Sprâncenele frumos arcuite nu mai aveau nimic de zis.

– Nu pot să stau acasă fără să fac nimic. Mă duc la muncă în Spania.

Pentru prima dată, bărbat’su nu a avut nimic, absolut nimic de comentat.

A plecat într-o dimineaţă ceţoasă, pe la sfârşitul lui noiembrie. Nimeni nu a condus-o, căci copilul era la şcoală, iar soţul, la muncă. A târâit până la staţia de autobuz un geamantan mare şi greu, cât toată existenţa ei. Şi dusă a fost.

În Spania şi-a găsit de muncă după vreo trei săptămâni – printr-o cunoştinţă – după ce a stins câte vreo două pachete de ţigări pe zi de griji, teamă de necunoscut, lipsă de ocupaţie şi singurătate. Din femeia apetisantă care fusese ajunsese să mai cântărească doar cât o curcă bună. Doar sânii obraznici i-au mai rămas – mărturie a unei frumuseţi gata oricând să renască. Şi ochii: de un albastru blând, cu irizări aurii – ochi de femeie trecută prin prea multe.

El era băiatul familiei la care Mirela muncea ca femeie bună la toate: menaj, bucătărie, însoţitoare a doamnei în vârstă. Unicul fecior tomnatic al spaniolilor. Nici rupt din soare de frumos, nici hâd de să dai cu basca de pământ. Românca i-a plăcut de cum a văzut-o. Aerul ei trist, puţin absent, grija cu care se mişca şi atenţia pe care o avea pentru mama sa, blândeţea emanată de faţa albă l-au cucerit încet, dar sigur, şi la capătul a deja două săptămâni i-a propus o întâlnire în oraş.

Stanisław Wyspiański

©Stanisław Wyspiański

Mirela s-a simţit măgulită de această invitaţie şi de toate încercările străinului de a-i arăta că o place: puţin cam stângaci, dar pentru ea, tocmai de aceea, fermecător. S-a gândit însa la puiul ei lăsat în România, la toată viaţa de până atunci. Spaniolul nici nu-i plăcea, nici nu-i displăcea. A refuzat în cele din urmă, arătându-i poze cu familia ei de acasă. Deşi refuzul Mirelei l-a întristat, Juan se aştepta să fie respins. Intuise că Mirela nu era o fetişcană căreia să-i suceşti minţile cu o ieşire la o cafea, ci o femeie coaptă, din al cărei trecut se desprindeau unde de tristeţi, blândeţi iscate de dureri, secrete împăturite bine în ungherele sufletului. Nu s-a dat bătut. După încercări succesive de a o face să râdă, să părăsească matca vieţii ei sumbre, a obţinut victoria râvnită: o primă ieşire la restaurant. Juan era în al nouălea cer. Bărbatul cu chipul întunecat şi existenţă ternă până atunci, repeta râzând, cu străfulgerări de fericire în ochi-i bruni: ,Soy feliz!”

Puţin câte puţin s-au apropiat: pentru Mirela spaniolul era la început o umplere a golului vieţii aceleia noi, fără sare şi piper. A început să-l îndrăgească pentru curtea domoală, plină de atenţie, dar asiduă pe care i-o făcea. Fragmente din viaţa ei de până atunci îi veneau în minte: „când vin acasă, să fie mâncarea gata!”, „nu e destul de caldă! pune-o din nou la încălzit şi pune sare pe masă!”. Beţiile între prieteni şi plecările la petreceri – singur zicea el, între bărbaţi, o puneau uneori pe gânduri, dar şi le alunga ca pe nişte muşte. Acasă, Mirela spăla cămăşi pline de mirosuri de parfum necunoscute, găsea bucăţele de hârtie cu câteva cifre aruncare la repezeală – fragmente de numere de telefon. Când organizau petreceri la ei acasă, îi erau prezentate uneori femei necunoscute – foarte tinere, sexy îmbrăcate, cu aplomb, fără jenă: „Sunt fetele lui Ion. Le-a cunoscut în drum spre Germania şi le-a luat în tir. Nu ştiu, Ion ăsta, nu-i deloc cu capu’ pe umeri. Se încurcă cu toate piţipoancele. Dar e prietenul meu. N-am ce face.” Şi Mirela îl credea: ce era să facă? Oricum nu avea de ales. Dar găsea după petreceri, când revenea acasă de la serviciu, paturile desfăcute, câte un ciorap cu jartieră şi bandă lată de dantelă, cum ea nici în cele mai intime gânduri nu îndrăznea să poarte. Ba uneori şi câte un prezervativ o electrocuta la atingere, când făcea curat. Şi atunci începeau certurile: „Cum crezi că aş îndrăzni să vin cu curve acasă? Nu-ţi dai seama ce spui?! Eşti atât de proastă încât nu vezi ceva ce e atât de evident – eu am fost plecat, Ion a rămas cu gagicile aici!” Mirela tăcea, devenea moale ca o cârpă, se supunea furiei lui, nu pentru că îl mai credea, ci pentru că îi era frică de pumnii ridicaţi ameninţător, ai căror putere o cunoştea prea bine. Şi pentru a evita scenele violente în faţa copilului.

Îi murea sufletul de fiecare dată şi simţea minciuna ca pe un stigmat înfierat în inima ei încă bătând cu iubire. „Dă-i drumul şi-mi cumpără ţigări! Ţi-am zis că alea pe care le-ai luat data trecută nu-mi mai plac, tâmpito!” Iar iarna, când gerurile îţi muşcau din carne şi troienele erau cât casa, Mirela trebuia să crape lemne ca să-i facă cald lui Vasile când o veni de la muncă, să cenătuiască afară, pe frig, vreun cocoşel ca să-i facă mâncare bună lui Vasile, să aducă apă de la fântână… şi abia apoi se gândea că nu prea s-a mai îngrijit în ultima vreme şi că Vasile n-o va mai găsi frumoasă… Îşi făcea părul cu ondulatorul, îşi punea puţin fard de pleoape şi ruj pe buze şi apoi aplica puţină cremă pe mâinile crăpate de frig şi muncă. Vasile venea, mânca bine şi apoi, când ea ar fi avut nevoie de puţină tandreţe, după o perioadă de despărţire, el îi spunea, abia ţinându-şi ochii deschişi: „Schimbă postul, poate o fi vreun film bun!” şi adormea cu gândul cine ştie prin ce camere de motel…

La gândurile astea, sufletul Mirelei, biciut de umilinţă şi durere, se făcea mic, mic de tot. Lacrimi amare o podideau gândindu-se la copilul ei, lăsat acasă, în grija bunicilor. Şi o greaţă imensă îi cuprindea toată făptura, toată fiinţa ei de femeie prea curând îmbătrânită, care realiza că viaţa poate fi trăită şi altfel şi că un bărbat poate vedea într-o femeie şi altceva decât o slugă abia demnă de favorurile sale, un instrument de care să te serveşti ca să-ţi faci viaţa mai uşoară. Amabilitatea familiei la care muncea, atenţia şi tandreţea spaniolului erau atât de noi pentru ea, încât îi era frică că ar putea fi doar rodul imaginaţiei ei de femeie nefericită. O copleşeau gesturile tandre ale lui Juan şi bunăvoinţa lui firească, neforţată. Şi, încet-încet, îşi permitea în fiecare zi, cu frică, încă o jumătate de pas spre el, în timp ce în gând îi mijea firavă o idee, o speranţă: „Într-o zi îmi voi aduce aici şi copilul!”

 Şi aşa a fost.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu-i înțeleg pe oamenii care…

Fără net, viața e pustiu…

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,647 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro