Când orgasmul produs clinic era legitim…

Catchy

21 February 2014

Aș vrea să vă pregătesc într-un fel pentru ce va urma, dar, pe de altă parte, zic că vă veți descurca și singure. O explicație parcă totuși… în fine, singura rațiune pentru care acest capitol din cartea lui Rachel P. Maines – Tehnologia orgasmului – își găsește locul în revista noastră este de a pricepe de unde tot venim… și nu mai ajungem. Ceea ce urmează este continuarea celor două fragmente publicate aici și aici.

“Intenţionez să schiţez aici contururile răspunsului tehnologic şi al celui medical din perspectivă masculină, cu privire la discontinuităţile dintre experienţele masculine şi feminine ale sexualităţii prin construcţia socială a paradigmelor bolii. Situate în centrul vulnerabil al fiecărei relaţii heterosexuale trecute şi prezente, problemele cu potenţial destabilizator ale reciprocităţii orgasmice au fost redirecţionate din punct de vedere istoric către un teren neutru şi sterilizat, în care sexualitatea feminină era reprezentată ca o patologie, iar orgasmul feminin, redefinit ca o criză a bolii, era produs clinic drept terapie legitimă. Această interpretare înlătura nevoia de a pune la îndoială starea exaltată a penisului sau eficacitatea actului sexual ca stimul pentru orgasmul feminin. În plus, nu necesita o ajustare a atitudinii sau capacităţilor partenerilor de sex masculin. Ceea ce Foucault numeşte „isterizarea trupurilor femeilor“ proteja şi întărea definiţiile androcentrice ale împlinirii sexuale.

pană buric

O parte din argumentarea mea se bazează pe caracterul vag şi centrat pe sexualitate al isteriei, aşa cum a fost definită de autorităţile medicale antice, medievale, renascentiste şi moderne înaintea lui Sigmund Freud. Multe din simptomele clasice ale isteriei sunt cele ale excitării cronice: nelinişte, somnolenţă, irascibilitate, nervozitate, fantezii erotice, senzaţii de greutate în zona abdominală, edem pelvian inferior şi lubrifiere vaginală. Stările paralitice descrise de Freud şi alte câteva simptome sunt rareori menţionate de către doctori înaintea secolului al nouăsprezecelea. Pe durata acestei sincope, unii isterici au fost analizaţi pentru a observa că, după cum arătau Franz Josef Gall în a doua decadă a secolului al nouăsprezecelea şi A.F.A. King aproximativ şaptezeci de ani mai târziu, aparenta pierdere de cunoştinţă a subiectului era asociată cu înroşirea pielii, „senzaţii voluptoase“, jenă şi confuzie după revenirea în urma unei scurte pierderi a controlului – de obicei mai puțin de un minut. Faptul că istericii nu deveneau incontinenţi în timpul „crizelor” ca epilepticii, şi aparent se simţeau mai bine după aceea, a făcut pe mulţi doctori să-şi suspecteze pacienţii de prefăcătorie. Doctorii au arătat că epilepticii se răneau deseori în cădere, ceea ce la isterici se întâmpla foarte rar. Nu vreau să spun că toate femeile diagnosticate cu isterie reprezentau cazuri de privaţiune sexuală (sau mai degrabă orgasmică); fără îndoială că unele erau afectate de alte suferinţe de natură psihică sau fizică, ale căror simptome se suprapuneau semnificativ cu paradigma afecţiunii de isterie. Joan Brumberg a subliniat faptul că, de exemplu, în secolul al nouăsprezecelea, mulţi doctori credeau că anorexia fetelor tinere era o afecţiune isterică. Dar simplul număr de isterici de dinaintea jumătăţii acestui secol, precum şi dispariţia lor ulterioară din istorie, sugerează că ceea ce s-a modificat este percepţia asupra caracterului patologic al comportamentului acestor femei şi nu comportamentul în sine.

 Pierderea parţială sau totală a cunoştinţei – sau, mai bine zis, a reacţiei la stimulii exteriori – a fost descrisă şi interpretată de-a lungul timpului în diverse moduri. Areţiu, ca şi Platon, credea că uterul inflamat şi desprins sufoca sau sugruma pacienta, o temă dezbătută îndelung în scrierile medicale clasice, medievale şi renascentiste. Se considera că uterul, devorat de „sămânţa“ neaşteptată (semen în limba latină), se revolta împotriva privaţiunii sexuale. Remediul, consecvent teoriei umorilor, propagată de Galenus, era să repună organul în poziţia iniţială în zona pelvisului şi să producă evacuarea fluidelor în exces. Când pacienta era celibatară, văduvă, nefericită în căsnicie sau călugăriţă, remediul era aplicat prin practicarea călăriei, prin mişcarea pelvisului într-un leagăn, scaun cu balansoar sau trăsură, ori prin masarea vulvei de către medic sau moaşă, aşa cum este descris de Forestus în paragraful citat anterior. Femeile celibatare de vârsta măritişului erau sfătuite de obicei să se căsătorească şi, aşa cum s-a exprimat Ambroise Paré în secolul al şaisprezecelea, „să fie luate cu străşnicie de soţii lor“. Masturbarea pacientelor de ele însele nu era recomandată ca tratament pentru isterie până la începutul secolului al douăzecilea, și foarte rar ulterior. Dacă isteria reprezenta în cea mai mare parte doar funcţionarea normală a sexualităţii feminine, inducerea crizei bolii, numită „paroxism isteric“, ar fi oferit un tip de uşurare temporară descrisă de medici. Cu toate acestea, doar câteva autorităţi medicale care promovau masajul zonei genitale la femei ca tratament pentru isterie recunoşteau că această criză astfel produsă era un orgasm.

În secolul al nouăsprezecelea, aşa cum notau Peter Gay şi alţii, înţelepciunea moştenită privitor la faptul că femeile necesitau plăcere sexuală în vederea menţinerii sănătăţii era în conflict cu ideile mai noi legate de puritatea intrinsecă a feminităţii. O rezolvare obişnuită a conflictului dintre filozofiile medicale despre sexualitatea femeilor era poziţia de compromis că femeile doreau cu ardoare maternitatea şi nu orgasmul. Această ipoteză pronatală nu numai că păstra iluzia superiorităţii spirituale a femeilor în timp ce elucida comportamentul sexual observat, ci şi întărea etica actului sexual în care femeia stă culcată drept norma impusă de divinitate. Aşa cum observă Gay pe bună dreptate, această propunere proteja şi orgoliul masculin şi modelul androcentric al sexualităţii.

Interpretările freudiene de după 1900 presupuneau imboldul sexual la femei, plasându-le într-un nou tip de moralism androcentric, acela al psihopatologiei, care avea să persiste până în timpurile moderne. În noua paradigmă, isteria nu era cauzată de privaţiunea sexuală, ci de experienţele din copilărie şi putea fi manifestată în înclinarea către masturbare şi „frigiditate“ în contextul penetrării. Aceste două „simptome“ dovedeau, în teoria freudiană, oprirea timpurie a dezvoltării sexuale la femei. Misticul penetrării rămânea astfel necontestat, chiar şi după ce cadrul teoretic s-a schimbat din cauza chestiunilor medicale şi sexuale. Femeile adevărate, conform atât teoriei freudiene, cât şi autorităţilor anterioare, resimţeau plăcerea sexuală matură ca rezultat al penetrării vaginale şi nu acceptau niciun substitut pentru „lucrul adevărat”. Rolul clitorisului pentru excitare în vederea orgasmului era sistematic prost înţeles de mulţi medici, din moment ce funcţionarea lui contrazicea principiului androcentric în care un penis erect oferă satisfacţie sexuală unei femei adulte normale şi sănătoase. Nu era considerat o problemă faptul că acest principiu încadra experienţa a două treimi până la trei sferturi din populaţia feminină drept o boală patologică.

Acest focus androcentric de fapt, camufla eficient în multe cazuri caracterul sexual al tratamentelor medicale prin masaj. Din moment ce era implicată penetrarea, adepţii ipotezei că doar penetrarea acorda satisfacţie sexuală femeilor puteau argumenta că nimic sexual nu se putea întâmpla când pacienţii resimţeau paroxismul isteric în timpul tratamentului. Chiar şi medicii din secolul al nouăsprezecelea, care manevrau dilatatorul pentru presupusele lui efecte stimulatoare şi se îndoiau de masajul manual intern, nu vedeau nimic imoral sau lipsit de etică în masajul exterior al vulvei şi al clitorisului cu un jet de apă sau cu aparate mecanice ori electromecanice. Interpretările freudiene sau mai târzii ale isteriei şi ale masturbării au ajutat la subminarea acestei camuflări, iar atunci când vibratorul, folosit în cabinetele medicilor încă din anii 1880, începea să apară în filme erotice din anii 1920, iluzia unei proceduri clinice diferite de sexualitate şi de orgasm nu putea fi susţinută.

Din dovezile prezentate aici despre istoria sexualităţii şi a masajului sexual în isterie, este important să accentuăm că vocea femeilor este rareori auzită. Rareori o persoană, indiferent de sex, consideră că este potrivit să lase în urmă dovezi ale celei mai ortodoxe sexualităţi procreatoare din căsnicie, cu atât mai puţin despre experienţele de masturbare. În cele mai multe timpuri şi locuri din cultura occidentală, păstrarea de către o femeie a unei astfel de evidenţe ar fi fost nespus de şocantă şi de indecentă; descoperirea ei ar fi supus femeia la sancțiuni sociale severe. Chiar şi istoricii heterosexualităţii masculine se luptă cu lipsa materialului primar; ceea ce a rămas este fie fragmentat, fie revizuit de moştenitori sau de editori. Istoricii trebuie să se bazeze pe surse medicale pronatale şi androcentrice, în mare prescriptive, pentru că nu deţinem altceva. Aproape toate sursele mele sunt legate de membrii claselor de mijloc şi superioare a femeilor caucaziene în Europa şi în Statele Unite, şi ar fi o obrăznicie să generalizăm pe baza lor alte culturi, clase sau rase.”

Va urma 



Citiţi şi

Iepurele negru cu ochi roşii şi mănuşi de catifea

O naivă, o prostuță…

Prințesa tenebrelor – Mother!/Mamă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,834 views

Your tuppence

  1. O femeie nesimțită e periculoasă – Talk Tabu | Catchy / 6 April 2014 21:53

    […] “Te iubesc” e o convenție. “Mă doare” e o convenție. Nimic nu e mai contrafăcut decât o iubire ori o durere despre care se vorbește. Durerea încetează a mai fi reală în momentul când ai deschis gura și ai spus “Mă doare. “Dacă emani durere, pierzi durere. Zicea Hess la un moment dat că noi, femeile, nu cunoaștem suferința. Că o mimăm. Și de aia spre deosebire de bărbați, știm foarte bine să plângem. Când am auzit-o pe-asta, mi-a fost limpede. Noi nu cunoaștem nici plăcerea. De aia mimăm și orgasmul. […]

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro