Când soția devine pețitoarea amantei

Catchy

16 April 2015

Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”, îi scria Odobescu prietenului său Anghel Demetriescu. Scrisoarea datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când va avea loc prima tentativă de sinucidere.

Dar cine era această Lolita cu 30 de ani mai tânără după care înnebunește scriitorul de 55 de ani, căsătorit cu o prințesă adevărată? Era Hortensia Racoviță, profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, cu doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită). În 1892, Odobescu era îndrăgosit şi în prag de divorţ, “antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“.

„Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de îngăduinţă”, povesteşte istoricul Ion Bulei. Saşa va face un lucru incredibil: îi va cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul său! (vă puteți imagina una ca asta?) Dar femeia care iniţial îi acceptase iubirea şi se spune că îi şi alimentase pasiunea va spune “nu”. Odobescu nu va putea trece peste refuzul Hortensiei și a doua tentativă de sinucidere îi va reuși în noaptea de 8 spre 9  noiembrie 1895, în urma unei supradoze de morfină. Femeia s-a recăsătorit în acelaşi an cu un profesor de geografie…

alexandru odobescu

***

Iată acum ce scrie pe blogul său Stelian Tănase despre “personajul Odobescu”.

“…este f. interesant. Provenea din clasa boierească, cu moșii în Teleorman. A făcut studii la București și Paris. Era un estet, am spune, chiar un dandy sau un playboy, un om al voluptăților. Era un bărbat frumos, un afemeiat. Era un boem, dar nici ambițiile nu i-au lipsit. Datorită relațiilor de familie a încercat în politică să își facă o carieră, dar nu a fost suficient de tenace. A primit diverse sinecuri de la rude, guverne, etc. Uneori chiar posturi importante, cum a fost cel de la legația din Paris, de unde a fost demis de primul ministru Ion C. Brătianu (rudă indepărtată prin mama lui Obodescu, din familia Caracaș) pentru risipă. A fost mai harnic la scris. “Pseudokinegeticos” e o carte bună, dar nu o capodoperă cum s-a spus. A scris o monografie a tezarului de la Pietroasa. Avea cunoștinte vaste în domeniul arheologiei, și chiar s-a pasionat de săpături și cercetări diverse. A ținut și un curs la Universitate. A fost pentru un timp directorul Teatrului Național etc. S-a plimbat prin multe posturi, fără să prindă cheag undeva.

Azi dă impresia că nu își găsea locul. Aparținînd elitei prin naștere și avînd o bună educație, putea să facă orice fel de carieră. Nu s-a decis niciodată definitiv pentru ceva anume – scris, arheologie, politică, diplomație. A fost un hedonist. I-au plăcut mult luxul, ceremoniile, decorațiile, uniformele, rangurile, să se frece de lumea bună. A fost nu doar un estet și un grandoman, dar și un închipuit. A fost ruinat întii de toate de luxul în care s-a complăcut. A trăit la un nivel pe care însă nu și l-a putut permite. Era foarte cheltuitor. G Călinescu observă bine că era un personaj balzacian, mereu îngropat în datorii. Creditorii il urmăreau peste tot ca să-și recupereze împrumuturile.

S-a căsătorit în 1858 , la 24 de ani, cu Alexandra ( Sașa ) Prejbeanu, o femeie frumoasă, cu nume și avere. Era fiica naturală a lui Pavel Kiseleff, general rus, fostul guvernator al Principatelor Unite. Era unul din cei șase copii făcuți cu Ruxandra Băleanu. Țarul nu le-a permis să se căsătorească chiar dacă cei doi au trăit pînă la moarte impreuna în Rusia si la Paris, unde Kiseleff a fost ambasador. Asta a făcut ca progeniturilor să nu li se recunoască rangul princiar. Copiii au fost înfiați de familii din Țara Românească.

Cei doi Odobești, Sașa și Alexandru, au avut un singur copil, Ioana. Mariajul celor doi a funcționat bine trei decenii. Fidela și răbdătoarea Sașa Prejbeanu firește a închis ochii la aventurile amoroase ale soțului ei și i-a plătit mereu datoriile. Ca efect, a scăpătat, trebuind să își vînda casele, moșiile. Și Obobescu a sărăcit, a rămas în cîțiva ani fără avere. Toată viața nu a facut decît să fugă de creditori – bănci, rude, amici – care au făcut imprudența să îl împrumute…

O altă chestiune care a existat între cei doi era dependența lui de morfină. Cu timpul această dependență a crescut. Era o un viciu costisitor chiar și pentru el. Starea lui de sănătate s-a depreciat. Îmbătrînea urît, solicitînd cunoștintelor posturi și sinecuri, împrumutindu-se cu diverse sume, curtînd femeile, injectîndu-și morfină. Pe acest fond a intervenit pasiunea pe care a făcut-o pentru Hortensia Racoviță. Repede, aventura devine cunoscută în București, orașul cel mai indiscret și bîrfitor din cîte există. Odobescu era prea bătrîn pentru o intrigă amoroasă cu o femeie tînără, povestea dă naștere la discuții. Odobescu se pune într-o postură ridicolă.

Respectul pentru el, om bătrîn, intelectual cu merite, om cu suprafață în societatea romanească, se risipește rapede. Lumea rîde de el. Odobescu s-a aflat într-o postură ridicolă. Sașa Prejbeanu crede întîi că e vorba de o simplă aventură, mai trecuse prin episoade asemănătoare. De data asta insă era f. serios. Sașa află chiar de la el că este iremediabil îndrăgostit de Hortensia Racoviță. Mai mult chiar, Odobescu o roagă să divorțeze și să mijlocească pentru el o căsătorie cu amanta ingrată, “femeia pe care o dumnezeia”, cum a scris într-o scrisoare. Omul iși pierduse mințile probabil de la morfină, din pasiune, de la hăituitul continuu al creditorilor, de la bătrînețe.

În noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, încearcă să se sinucidă. Nu reușește, doza fiind prea mică. Sau a fost o simulare ca s-o determine pe iubita care îl respingea să se întoarca la el !? Nu știm, putem doar să facem presupuneri. Cert este Hortensia Racoviță nu se arată impresionată de suferințele adoratorului ei. Cîteva zile mai tîrziu, la 8 noiembrie, Alexandru Odobescu face o nouă tentativă de suicid în aceeași manieră, luînd morfină în casa unde locuia din strada Cuza Vodă nr 5. De data asta a reușit. A murit două zile mai tîrziu, la 10 noiembrie 1895.

Caragiale a scris un articol legat de această împrejurare tragică, dar și stupidă, despre postura lui Odobescu„ “amant ridicul şi batjocorit”… Trist sfîrșit pentru un om fălos, bărbat chipeș, educat, cu multe talente. A ratat prin dezlînare și ușurință. Poate pentru că era prea dotat, superdăruit de la natură. A putut face orice pînă la un moment dat în lumea românească. A cedat la final, cum chiar el a scris în scrisoarea de adio, în fața „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”. (fișă de roman – Partida de vînătoare )

***

Acum, iată și povestea spusă de istoricul băcăuan Eugen Șendrea.

“București, 10 noiembrie 1895. Pe Strada Florilor locuiește profesoara de geografie de la Externatul Nr. 2 de Fete, Hortensia Racoviță. Împlinise nu de mult 30 de ani și era necăsătorită. Privește îngrijorată pe geam. Rafale de vânt rece spulberau frunzele fără viață ale unui tei bătrân. La masa de nuc acoperită cu o broderie de mână, stă mama sa, venită cu o zi înainte de la Bacău. Amândouă femeile sunt în așteptare.

– Mamă, te rog, fii rezonabilă. Gândește-te că el este academician.

– Hortensia, Hortensia, de ce nu ți-ai găsit tu unul de seama ta sau măcar cu un an, doi mai mare. Te-ai încurcat cu el, ce ți-o fi putut fi tată…

– Mamă, el…

Deodată, se auziră bătăi în ușă de la intrare:

– Ei sunt.

Hortensia, vădit emoționată, își potrivi încă o dată cordonul de la rochie în oglinda ovală și alergă spre ușă:

– Poftiți, poftiți, vă așteaptă! zise, zâmbind protocolar.

În față ei se aflau o femeie nu prea înaltă, trecută de prima tinerețe, dar bine legată, cu o față cu trăsături nobile. Ochii ei, amintind de albastrul oțelului, o fulgerară pe tânără gazdă. Din mantoul de blană, scoase o mână înmănușată:

– Sașa Odobescu!

Din spate, ridicându-și pălăria cu un gest cavaleresc, un bărbat încărunțit, încerca să închege o discuție:

– Dragă Hortensia, eu și soția mea…

– Intrați, vă rog, să nu va cuprindă frigul. Vă așteaptă și mama de la Bacău.

Cei doi musafiri nu sunt niște necunoscuți. El este celebrul Alexandru Odobescu, fiu al faimosului general Odobescu de la 1848.

A fost director al „Teatrului Național” din București, autor al „Falsului tratat de vânătoare”, al inegalabilei nuvele „Doamna Chiajna”, dar mai ales al monumentalei lucrări „Tezaurul de la Pietroasa”. Fusese ales academician. Trecuse de 61 de ani. Din nefericire, trăia separat de soția sa, Sașa, care împreună cu fiica lor, Ioana, se aflau în Argeș, încă din 1891. Sașa Odobescu era fiica faimosului general rus Pavel Dimitriovici Kisselev, președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești până în 1834, și al Alinei Băleanu. Alexandru Odobescu se căsătorise cu ea la vârsta de 24 de ani.

Cuplul Odobescu fu condus în sufragerie, unde fu prezentată mama Hortensiei. După ce schimbară câteva cuvinte, Sașa se întoarse către Odobescu:

– Alex, noi, femeile, te rugăm să ne lași un timp singure. Ai la dispoziție cameră alăturată, unde poți găsi câteva cărți bune de citit!

Aplecând capul a înțelegere, el părăsi cele trei femei:

– Hortensia, uite de ce, draga mea, am venit și mi-am însoțit soțul și chiar prefer s-o fac pe „pețitoarea”. îl iubesc enorm că om, dar și că savant, îi doresc fericirea. Sunt dispusă să mă călugăresc decât să fiu o piatră în calea fericirii lui. Dacă tu ești adorata inimii lui, aveți acordul meu total!

Mamă Ortensiei, care nu scosese nici un cuvânt până atunci, izbucni ca o avalanșă:

– Nu voi fi niciodată de acord ca fiica mea cu 30 de ani mai tânără să se mărite cu un bărbat bătrân care a înșelat-o și batjocorit-o, ba a și compromis-o pe ea, un trandafir în plină floare. Ar trebui să fie pedepsit pentru infamiile sale, iar eu ca mamă nu pot aproba căsătoria fiicei mele cu un stricat, o căzptură…

În camera alăturată, așezat pe un scaun, guta nu-i dădea pace. Cu urechea lipită de peretele subțire, Alexandru Odobescu ascultă cutremurat replicile bătrânei. Se ridică, își potrivi papionul, trase aer în piept și furios intră în toiul discuțiilor:

– Așa? Sunt un stricat, o căzătură? Mă azvârliți acum, după ce pentru voi am făcut atâtea? După ce m-ați exploatat, m-ați torturat, m-ați împins la ultima mizerie, nu mai sunt decât o otreapă de aruncat? Sunteți niște infame, infame… pentru Hortensia m-am certat cu bunul meu prieten, Anghel Demetriescu, pentru că eram gelos de trecutul ei, pentru că-mi închipuiam că a fost amantul ei. El de fapt mi-a făcut cunoștință cu ea. Nu-l mai puteam suferi, îl uram din toate puterile sufletului. M-am apropiat de ea la școala unde activa. I-am trimis scrisori, flori, eram pradă unei mari pasiuni care mă făcea să sufăr amarnic. Cu toată trivialitatea și răutatea acestei femei, o iubesc așa, încât sunt convins că fără amorul ei ar trebui să mor. Fără acest amor, viața n-ar mai avea nici un sens pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adânc nenorocit, știu ce-mi rămâne de făcut!

Cu scăpărări de fulgere în ochi, Odobescu se îmbracă și părăsește casă, urmat de soție, „care nu știa cum să-l mai mângăie”. Ajunge sfârșit acasă. Nu-și găsește locul. Simte că tâmplele-i plesnesc. Se așeză încet pe capătul patului. Pe măsuța sculptată, cu trei picioare, sunt două scrisori. Le scrisese în noaptea de 8-9 noiembrie. Avusese presimtiri… Recitește:

“Dragă mea Sașa,

În starea de neodihnă în care trăim din cauza patimei nenorocite pe care cu toții o cunosc, moartea este cea mai mângâioasă odihnă pentru mine. Deci o voi primi-o cu plăcere. Numai durerea ce ea le va aduce lor mă face să văd într-însa unele fețe întunecoase… Viața mea, pre cât o pot prevedea în viitor, mi se pare mult mai tristă, mai anevoioasă. Deci să primească toți câți mă iubesc a mea moarte ca o curmare a unor grele și nefericite chinuri. Sfârșesc aceste rânduri cu urări de fericire pentru iubita mea soție, pe care o rog să-și caute de sănătate ca să trăiască îndelung și să stea ca o pază bună lângă Ioana noastră, lângă bărbatul ei Teodor și lângă copilașii ce li s-ar putea naște.”

În cealaltă scrisoare, adresată lui A. Demetriescu, concluzionă: „…A fost (Hortensia) adevăratul mormânt al intelegenței mele, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele”.

Tremurând, desface capacul unui flacon, pune în palmă o puternică doză de Laudanum, pe care o dădu apoi peste gât. Respiră o dată, de două ori, profund, ca o mare ușurare, și se întinse pe spate acolo lângă marginea patului, încet, încet, umbra nopții puse stăpânire pe trupul și mintea celui ce a fost Alexandru Odobescu…

În 1898, „tânăra profesoriță” din Bacău obținea pentru studiul „Dictionar geografic al Județului Bacău” premiul Academiei Române.

***

Ei, și acum, vă mai vine să-l compătimiți?…



Citiţi şi

De ce bărbații au nevoie de trei femei și nu doar de una

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

Cruda istorie a unei familii înstărite – Happy End

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,058 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro