Sunt multe feluri de a încheia. Și sfârșitul contează.
Arthur Koestler, remarcabil intelectual european din secolul XX, născut la Budapesta în 1905, a sfârșit la Londra, pe 1 martie 1983. În toamna acelui an ar fi împlinit șaptezeci și opt de ani. S-a sinucis împreună cu soția. Demontase deja minciuna comunistă, arătase farsa, înțelesese tragedia.
După ce a devenit din vreme nemuritor, Ernest Hemingway s-a împușcat în vara lui 1961, cu trei săptămâni înainte să împlinească șaizeci și doi de ani.
Romain Gary s-a sinucis pe 2 decembrie 1980, la Paris. Avea șaizeci și șase de ani și a fost, chiar și fără Nobel (dar cu două Goncourt-uri, unul luat sub pseudonim), un scriitor cel puțin la fel de bun ca Sartre sau Camus.
Uriașul intelectual Stefan Zweig, care ducea cu sine ecourile epocii frumoase de la cumpăna secolelor XIX și XX, s-a omorât în Brazilia, în februarie 1942, la șaizeci de ani, disperat că vechea Europă dispare și că naziștii cuceresc lumea.
Nici oamenii care își iau viața nu o fac din aceleași motive. Unii sunt bolnavi, unii sunt bolnavi de disperare, unii își pierd mințile sau pur și simplu dorința de a mai îndura zile, unii nu vor să înfrunte bătrânețea, unii nu pot și nici nu vor să accepte direcția (mereu greșită) în care merge istoria.
Și societățile se sinucid. O fac ignorând educația, batjocorind sistemele publice, o fac în momentul în care nu dau niciun preț pe viața și pe demnitatea umană. O fac veseli nevoie mare, ca românii. Cataclismele naturale sunt ocazia perfectă pentru un astfel de sfârșit.
O societate moare când în milioane de capete nu se mai află nimic, pentru că educația a eșuat. Sau când se află tărâțe, plantate acolo de propagit sau de rețelele cu algoritmi care favorizează și întrețin cretinismul în masă. Așa se întâmplă.
instagram.com/raidenbucharest
O fac într-o manieră primitivă, barbară, ca rușii. Sau o fac modern și cinic, într-un cinism de bâlci (piața!), ca americanii.
Comunitățile se sinucid, orașele se sinucid și ele. De fiecare dată când aleg corupți, de fapt se omoară. De fiecare dată când aleg lacheii corupților, care așteaptă doar o șansă (șansa e de regulă imbecilizarea populației) să devină la rândul lor marii corupți, se omoară. De fiecare dată când își ignoră oamenii cinstiți, se omoară.
Înainte să moară sufocate de trafic, de poluare, de non-urbanism, înainte să fie sugrumate de mafia imobiliară, orașele mor pentru că nu le pasă cetățenilor. Pentru că aceștia sunt indiferenți și lași și pentru că, de fapt, își urăsc viața, comunitatea, semenii.
Pentru că e greu să îți pese, să fii activ, să te implici, să nu taci în fața nedreptăților, să nu alegi hoți ordinari sau hoți extraordinari deghizați în bufoni.
Dar altfel niciun oraș nu rămâne în viață. Nicio lume nu rămâne în viață…
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Vreau să mor asistat. Nu mă întrebați de ce, spuneți-mi doar că pot
Nu te preocupa, țară, ești frumoasă azi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
