Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Carolina, 48, doresc să-mi refac viața

12 April 2019

De când îl cunoscuse pe Sorel, Carolina credea că, în sfârșit, răsărise soarele și pe strada ei. La 48 de ani împliniți, se considera îndreptățită să mai spere că o să-și refacă viața lângă un om pe gustul ei. De ce nu? Nu mai era tânără, dar nici tocmai bătrână. Nu încă. Fie-sa, Andrada, era la casa ei, măritată în State, iar cei opt ani de singurătate de după divorț îi erau de-ajuns.

Sorel… I-l prezentase o fostă colegă de cancelarie – Carolina era învățătoare la o școală de cartier – și primele impresii, acelea care, zice-se, nu dau greș niciodată, fuseseră mai mult decât favorabile. Doar prenumele i se păruse caraghios (detesta visceral diminutivele, mai ales pe cele onomastice), dar și asta numai până când aflase că maică-sa îl născuse târziu, aproape quinquagenară, și că-l botezase așa fiindcă era micul soare menit să-i lumineze toamna existenței. Îi angajase doică să-l alăpteze până la 6 anișori, îl îngrijise ca pe-un odor de preț și-l adorase până-n ultima clipă. O istorie înduioșătoare, până la urmă…

Și, dacă stăm s-o spunem pe-a dreaptă, nu numele partenerului contează. Pe când era domnișoară în ultimul an de liceu, Carolina făcuse o pasiune nebună pentru Niccolo Sabata. Așa-l chema pe băiat, rodul relației dintre o Violetă autohtonă și un italian neserios, în trecere prin România ca impresar al unei trupe din Milano invitată la un festival muzical de pe litoral. Doar că, deși frumos ca un gondolier, cu ochi mari, albaștri și înstelați, păr negru și des, numai inele, și niște dinți perlați nemaipomeniți, Niccolo n-avea, din păcate, nici talentul vreunui Paganini, nici geniul lui Machiavelli. Dimpotrivă, era de o suficiență incredibilă și de-o enciclopedică incultură. Rămăsese faimos în cercul lor de prieteni momentul în care, auzind-o pe Savi povestind ceva despre o premoniţie, Niccolo întrebase candid “Ce-i aia?”. Cineva îi replicase, hâtru, pe un ton a cărui condescendenţă ar fi fost imposibil de reprodus: “O pre-sâm-ţâ-re, Niculică taică, o presâmţâre!”. Evident, toţi râseseră în hohote, şi, pentru o vreme, nimeni din gaşcă nu mai avusese presentimente, ci numai… presâmţâri,  pomenite întotdeauna cu apropo.

La fel de memorabilă a fost constatarea aceluiaşi Niccolo, cu prilejul unui concert la care Carolina îl însoţise. Se auzea o piesă într-adevăr frumoasă, plină de sensibilitate. Pe la jumătatea acesteia, transportat şi cu ochii lucind de emoţie, tânărul îi arătase că i se făcuse pielea de găină. “M-am oripilat!”, îi explicase, folosind anapoda termenul care, în mintea lui minusculă, stătea în acelaşi sertar cu… piloerecţia.

Pe de altă parte, celălalt, fostul ei soţ, nu era prost deloc. Când făcuseră cunoştinţă, îi sărutase mâna şi se prezentase, folosindu-se din plin de vocea baritonală, bine pozată. “Io-an Vernea, încântat!”. O vrăjise, pur şi simplu, acel “Ioan” rostit rotund, cu vocalele accentuate. Va să zică nu Ion, Ionuţ, Ionel, Nuţu sau alte asemenea, ci Ioan. Ioan Vernea. Nume boieresc. “Carolina Vernea” avea o rezonanţă reuşită, de personaj feminin din literatura interbelică, iar tânărul om de afaceri era înstărit, stilat şi n-arăta rău. Abia după cununie avea să realizeze fosta domnişoară Chifan că bărbată-su era departe de a fi vreun os domnesc. De o politeţe bine lustruită în societate, în intimitatea căminului se dovedea grobian peste măsură. Râgâia, pârţâia fără jenă în faţa nevestei, înjura ca la uşa cortului, era slobod la jigniri şi invective, tiranic şi, în plus, obsedat până la manie de ordine şi curăţenie, sarcini ce cădeau, desigur, în cârca nevestei.

După câţiva ani de mariaj, Carolina aflase şi că, în mahalaua din Paşcani unde se născuse, “Io-an” era cunoscut ca Oană…  Îl suportase 20 de ani şi tot el o părăsise. La 40 de ani, vârsta critică, i s-au aprins călcâiele după o jună şoldană cu ochelari “fund de borcan”,  absolventă a 8 clase, al cărei unic merit era că-l privea cu o neţărmurită admiraţie, declarând în faţa oricui că “iubi” al ei e “bisnisman şi cu studii”. Ceea ce, până la urmă, era adevărat. Vernea se înscrisese, la maturitate, la “Spiru Haret”, secţia Management.

Sorel… ei bine, Sorel era altă plămadă. “Sorel Nestor, economist”. De statură medie, subţirel, cu o figură distinsă, spiritualizată, o cucerise din prima cu acea timiditate a lui şi cu manierele impecabile, de data aceasta netrucate. Venea la întâlnire îmbrăcat întotdeauna corect, la costum, îi aducea mereu flori, îi întindea mâna s-o ajute să coboare din taxi şi-i trăgea scaunul la restaurant. Se vedea cât-colo că biata maică-sa îl educase cum trebuie. Numai o femeie cu scaun la cap era capabilă să crească un cavaler adevărat.

În plus, avea preocupări intelectuale, umor şi conversaţie, era pasionat, ca şi ea, de literatură, client fidel al librăriilor, cinefil înverşunat. Când nu cinau împreună într-un local, musai unul cu ştaif şi atmosferă, nu birt de gară, făceau plimbări lungi prin parcuri, se duceau la lansări de carte sau la film. Şi el, ca şi ea, se dădea în vânt după drame bine realizate. Sorel o familiarizase, bunăoară, cu capodoperele lui Almodovar. La fel ca ea, detesta peliculele de acţiune, superficialităţi create pe bandă rulantă, numai pentru succesul de casă. Mă rog, Carolina aprecia şi thrillerele, însă după doar trei luni de idilă încă nu se încumetase să i-o mărturisească.

Totuşi, Sorel avea şi micile lui ciudăţenii. N-o sărutase încă – decât pe obraz, de fiecare dată când se vedeau sau se despărţeau -,  refuzase politicos să urce până la ea pentru tradiţionalul “ultim pahar de vin”, i se adresa cel mai adesea cu “scumpă doamnă Vernea” sau, în momentele de maximă efuziune sentimentală, cu “încântătoare Carolina”. De cele mai multe ori asta o făcea să se simtă ca o prinţesă, iar faptul că omul nu se grăbise s-o aibă la aşternut o măgulea. “Domn, nu gorilă nesătulă”, își zicea ea. Când o părăsea temporar încrederea în farmecele ei feminine, gândea altfel. “Totuşi, suntem amândoi maturi şi liberi, ştie bine că-s divorţată… Numai de n-ar avea, Doamne fereşte, vreo neputinţă trupească ori sufletească…” Prin prima, învăţătoarea înţelegea impotenţă, iar prin a doua tot asta, însă de natură psihologică. Se interesase discret despre trecutul curtezanului şi oftase uşurată aflând că fusese căsătorit în tinereţe. Nevastă-sa, probabil vreo zbanghie căreia i s-a urât cu binele, fugise cu un acordeonist.

În sfârşit, omul o  poftise la el acasă. “În seara asta, la 8, prietenă iubită…” Carolina trepida de nerăbdare. Se pregătise îndelung. Făcuse o baie relaxantă, cu multă spumă, îşi întinsese părul blond cu placa, se machiase cu artă şi-şi pusese rochia cea nouă care-i venea atât de bine. Se parfumase  cu  Chanel no.5 – avea o sticluţă păstrată numai pentru ocazii – şi-şi luase un set de lenjerie Triumph, de culoarea piersicii, cu vreun sfert din salariu. În poşeta modernă, încăpătoare, îndesase o trusă cu pasta şi periuţa de dinţi, fardurile şi o cămăşuţă de noapte adorabilă, roz prăfuit, dantelată şi sexy. Se privi în oglindă, din faţă şi din profil, şi decise că n-are ce să nu meargă bine. Arăta corespunzător. “O femeie matură, apetisantă, îngrijită… Viitoarea doamnă Carolina Nestor”, gândi. Apoi încuie uşa apartamentului şi coborî.

Sorel o primi fericit, îmbujorat, cu acea delicioasă sfială a lui şi o pofti, mai întâi, la masă. O adevărată cină romantică în doi, exact cum visase. Mâncară, băură o excelentă şampanie rose, ascultară muzică în surdină, la lumina lumânărilor. Ca de obicei, conversaţia fu minunată. Spre miezul nopţii, o rugă să-l scuze, că se duce să se facă comod, şi-i spuse c-o aşteaptă dincolo, în dormitor.

Inima Carolinei bătea cu putere. “După toţi aceşti ani… sper să nu fiu nici prea emoţionată, nici chiar stângace, că ar fi jenant”. Îşi făcu curaj şi intră, aruncând privirea spre patul lat, din lemn scump. Era gol! Ochii i se opriră într-un colţ al odăii. Apoi i se măriră de stupoare: Sorel stătea întins într-un cărucior de bebeluş, făcut, la comandă pesemne, pentru dimensiunile unui adult. Cu o boneţică bleu-ciel pe cap, acoperit cu o pătură pufoasă cu ursuleţi, se uita la ea fix, cu o expresie de beatitudine tâmpă pe chip. “Te rog, frumoasă Carolina, leagănă-mă puţin, te rooog…”

Interzisă, femeia se execută. Într-o fracţiune de secundă îi trecură prin cap toate scenariile posibile cu violatori, sadici perverşi şi criminali în serie care-şi decapitează şi mănâncă victimele. Cu inima cât un purice, se apucă să zgâlţâie ritmic de mânerul căruţului, incapabilă să scoată un sunet, în vreme ce Sorel, în extaz, molfăia dintr-un biberon pe care-l scosese de sub perna împodobită cu volane creţe.

Cât durase, în total, toată această scenă halucinantă, Carolina n-avea să ştie niciodată. Poate cinci minute, poate un sfert de ceas, poate o oră… Cert e că, atunci când beneficiarul serviciilor oferite de ea hotărâse că-i e de-ajuns, sărise sprinten din landou şi-i dăduse 25 de lei. “Poftim, scumpă doamnă Vernea, poftim! Şi să mai vii… Aşa-i că mai vii?” Scăpase fugind  din casa dementului. Har Domnului, nici o uşă nu era încuiată. Ajunsă acasă, îşi făcuse un ceai, îl băuse cu două pastile de Extraveral şi dormise dusă. Dimineaţa, văzuse pe noptieră, mototolite, cele două bancnote de zece lei şi pe cea de cinci.

Peste ani, de fiecare dată când îşi amintea episodul, Carolinei îi trecea prin cap acelaşi refren. “Dumnezeule, ce psihopat! Sorel, soarele mă-tii de nebun!”. Păi da, trebuia să-şi fi dat seama că nu-i a bună să te cheme Sorel. Uneori regreta că-l respinsese pe Vasile, administratorul şcolii. Îi displăcuseră faţa lui lată şi stacojie, de ţăran, ochii mici, porcini, şi părul rar, roşcat. N-o impresionase pozitiv nici abordarea lui, prea directă pentru gusturile ei. “Coană Carolino”, îi zisese, “acum, că s-a dus mămica, Dumnezeu s-o odihnească, am rămas singur pe lume şi vreau să mă-nsor. Casă am, maşină am, ceva avere ar fi… M-am gândit la dumneata, că eşti damă bine şi cumsecade. Ce zici, batem palma?” Pe şleau, fără farafastâcuri, floricele şi ocolişuri. Îl pusese, sarcastică, la punct, fără drept de apel, că nici chiar aşa să pui problema, ca la târgul de vite.

“Vasile… oare ce-o mai fi făcând Vasile? Cam tont el, dar de bază. Iar Carolina Dodoaşcă nici n-ar fi sunat chiar aşa rău. Nume neaoş, românesc…” Căscă şi se ridică anevoie – o cam ţineau şalele –  să pună de-o cafea ţeapănă.  Una cu mult rom.

Citiți și Femeie deșteaptă cu Vasile și Ilie

Guest post by Codrina Tomov

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Șorțul pătat de ulei vs chiloțelul de dantelă

Sunteţi siguri?

Cum ne punem copiii în pericol în mașină

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,798 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro