Catchy W

A scris comedii romantice care au cucerit lumea și eseuri care au transformat nesiguranțele femeilor în literatură. Nora Ephron știa să facă din orice experiență o poveste de spus mai departe.

Rutger Bregman crede că oamenii sunt de la natură buni. Hobbes, că sunt răi. Adevărul? Poate că nu sunt nimic din toate astea. Poate că devin ceea ce aleg. Și marea noastră șansă este să alegem să nu fim proști.

O confesiune emoționantă despre legătura dintre mamă și copil, despre puterea iubirii și despre cum timpul poate fi, pe rând, prieten și dușman.

Annie Duke ne arată că a spune „stop” la timp nu înseamnă eșec, ci poate fi cea mai eliberatoare decizie din viața ta.

O întâlnire întâmplătoare la Paris, în 1953, a legat destinul unei actrițe necunoscute și al unui tânăr couturier. Audrey Hepburn și Hubert de Givenchy au împărțit 42 de ani de prietenie rară, construită pe încredere, eleganță și devotament. Rochia neagră din Breakfast at Tiffany’s i-a făcut nemuritori, dar cel mai frumos dar rămâne paltonul pe care Audrey i l-a oferit ca o ultimă îmbrățișare.

Expoziția Femmes photographes de guerre de la Paris (2022) a adus în prim-plan opt nume esențiale din fotojurnalismul feminin. Dar istoria lor nu se oprește aici: de la Bourke-White și Lange până la Lynsey Addario, femeile fotograf au schimbat felul în care privim războiul, nu prin spectaculos, ci prin empatie și adevăr.

Oscar Wilde spunea că o femeie care își spune vârsta e capabilă să spună orice. Dar ce înseamnă, cu adevărat, să ai curajul și seninătatea de a-ți rosti anii? Acest text este despre feminitatea matură ca libertate conștientă, despre noblețea așezată a femeii care nu mai joacă roluri și despre gustul deplin al vieții trăite cu luciditate, după 40.

Neînțelegerile nu apar doar din diferențe de opinii, ci și din lipsa clarității. Psihoterapeutul Alina Marin ne arată cum să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, să ne exprimăm nevoile fără ambiguitate și să construim relații bazate pe respect, fie că vorbim despre prieteni, familie sau colegi.

Un text acid despre fascinația românilor pentru lideri de carton, nostalgici după dictatură, și despre prețul plătit pentru libertatea câștigată în 1989.

Proprietatea privată nu e un moft, democrația ne e o farsă, nici măcar originală, și capitalismul de cumetrie. Iliescu, țapul ispășitor preferat în tranziție, vinovat de destule, dar nu de toate, n-a fost nici Walesa, nici Havel, nici Rațiu, dar nici Ceaușescu sau Stalin. Ar fi fost cinstit să facă …