Ce faci când el e prea slab pentru iubirea ta

1 February 2018

Nu, iubirea nu doare. Ea, în sine, ca avatar al sufletului nostru, lipsit de oase și de carne, nu doare. Ceea ce doare, în schimb, e lipsa cuvintelor ei și distanța dintre puncte puncte, acolo unde zace, golit de conținut, însuși corpul ei de mirare și de așteptare.

La început, ai senzația că puterea aceasta pe care o simți însutit în celulele tale, crescând ca un aluat fraged, îți descoperă, pas cu pas, drumul spre fericire, spre credința în toți zeii pe care lumea trecută deja prin experiența ei i-a repudiat, sătulă de inconsistența și inconsecvența ei. Dar în timpul înstăpânirii ei în interstițiile plexului tău solar, căldura ei hiperbolizează imagini vii, cărora li te dai ca un călător într-un vehicol interstelar, captiv într-o stare vecină cu beatitudinea și îmbătat cu parfumul ei exotic, descoperit pentru întâia oară.

E ceea ce se numește ”faza de excitație”, când, pe jumătate anesteziat, ești lipsit de orice putință de a simți scurgerea orelor și prinosul pe care și-l iau din luciditatea ta, pe care o anemiază încetul cu încetul.

Între conștiință și instalarea iubirii raportul devine invers proporțional pentru că omul, triadă perfectă – suflet, spirit, trup – începe să adape cu iluzii pe fiecare din ele, încercând să atingă idealul. Adică subordonarea perfectă, fără limitări, fără interogații, fără supoziții, mai degrabă un loc al renunțării la sine decât al completării cu celălalt. Ideal pe cât de ușor de atins în aparență, pe atât de greu de menținut, în esență.

Urmează starea de transă, când ”mâinile mele vor rămâne încrucișate / până o să pleci de tot sau o să te apropii”. Credem că deplina posesie a celuilalt și abandonarea totală în universul lui extraordinar de seducător e ultima redută pe care, cucerind-o, ne simțim stăpânii lumii. Existența noastră devine un secundar punct de reper, pentru că, simțindu-ne aglutinați în celălalt, ne suntem autosuficienți. Atâta timp cât relația se duce corp la corp, ca în luptele greco-romane, cât există atingerea, cât există orgasmul.

poem

sursa foto: pinterest.com

Anesteziați, bâjbâim în carnea celuilalt, care ne păstrează pentru o vreme simțurile înfierbântate. Ne obișnuim cu prezența lui așa cum ne obișnuim, de mici, cu apa caldă și spălatul pe dinți. În lipsa lui, putem recurge, pe termen scurt, la diferite subterfugii, pentru că știm că defecțiunea, dacă putem s-o numim așa, se va repara în timp util, fără să producă daune. Cu alte cuvinte, ne îmbătăm cu apă rece, până când se reia circuitul termic, alimentat de certitudinea că numai câteva ore ne despart de omul iubit, iar distanța poate că nu contează.

Dar ce te faci când nu mai există decât răspântii? Când omul în care ți-ai investit curajul de a iubi, toate cuvintele și toate promisiunile, e prea slab pentru iubirea ta și nu mai știe calea dreaptă? Pentru toată acea înălțime a sentimentelor tale, pe care o simte ca pe o fatalitate, dacă nu mai are stâlpi de sustinere? Știu, nu l-ai deranjat, nu l-ai sufocat, te-ai abținut cât ai putut, nevrând să alterezi sau să epuizezi preamultul legăturii dintre voi, și apoi, nici nu e de conceput ca o femeie să-și reclame drepturile cu agresivitate, riscând astfel să devină obositoare?

Iubirea nu doare, numai tăcerea ei, nu-i așa? Spațiul acela gol dintre ceea ce a fost spus și ceea ce a rămas suspendat pe vârful buzelor, luând locul căldurii lor. Întrebările, cu toată neliniștea lor, devin piroane în organele vitale, în care se înșurubează cu fiecare zi, din ce în ce mai nudă, mai atrofiată, ca o fată anorexică. Jocul orgoliului și al așteptării frustrate, al conjuncturilor ratate și al prejudecăților, al ultimei partide de poker la care joci la cacealma, neștiind dacă partenerul tău mai are vreun as în mânecă pentru a susține jocul sau pur și simplu s-a săturat de monotonia lui. ”Fără revers, jocul e surd”…

Jocul de-a absența în afară, omniprezentă în interiorul ființei. Singura soluție, sărutul ”până la sânge”, pentru că el diluează orice suferință, în culoarea și consistența lui atotcuprinzătoare. Cicatricile nu dor, ci numai locul în care carnea nu și-a mai găsit aceeași substanță ca să închege pielea protectoare, și așa și sufletul. Memoria rănii din locul în care a intrat nedumerirea se estompează încetul cu încetul, monedă de schimb la pariul veșnic pierdut…

În locul durerii se lasă oboseala care pătrunde pe nesimțite în oasele și carnea fostei iubiri, cangrenându-le. Poate că paradoxul însuși al iubirii e caracterul ei schimbător, care nu se vrea încarcerat. Poate că e greșit să căutăm mereu certitudini acolo unde frumusețea e dată de continua metamorfoză, de o dinamică a priori în lipsa căreia mecanismele deraiază și sar de pe șine, abandonate hazardului… Dacă ”reală poate fi doar pielea și atât”?

Guest post by Baby

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Antagonia

O femeie știe întotdeauna când altă femeie minte

Despărțirea, o simplă separare de corpuri? Greșit, domnule Marin Preda!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,390 views

Your tuppence

  1. Valentina / 3 February 2018 11:19

    Nimeni nu este prea slab, pentru iubire, cred eu. Iubirea este sau nu este.Fara siroposenii, eu spun ce am trait la 18 ani, cand era universul perfect.M-am indragostit de Edi,in primavara lui 1996, se mutase langa blocul meu.El statuse in Kogalniceanu si vanduse maica-sa un apartament si luase 2 ap. Militari.Prietena lui era colega de liceu cu mine, statea tot Militari.Si a venit ziua din iulie 1996, in care m-am simtit 100 % iubire.El statea pe balcon, se uita la ap. meu, constiintele s-au unit, mintea mea s-a golit de ganduri, deja nu mai eram eu.Prietena lui statea in fata blocului, il astepta si eu in ziua aceea i-am spus ca il voi refuza, chiar daca vrea sa fie cu mine.Mama vorbea cu niste vecine de aia care a facut prostitutie in Cipru.Le-am spus ca degeaba au facut copii, mamei si vecinelor,ca nu o vad ca o fiinta disperata, dezumanizata.Si seara, in pat cand m-am simtit pe deplin intreaga si Simona, prietena lui de atunci mi se parea perfecta,m-am gandit inca odata la sinucidere.De fericire.Ma gandeam ca peste ani, voi ajunge ca mama si vecinele.Iubirea mea a fost tacere, era ceva normal sa” intram” unul intraltul cand ne vedeam, nu am avut contacte fizice.Singurul contact fizic a fost cand mi-am serbat ziua,implinisem 19 ani. M-am trezit cu el la usa si prietenii lui, desi nu-l invitasem.Eu am 170, purtam tocuri de 10 cm si prietenele de la bloc radeau cand s-a ridicat pe varfuri ca sa imi atinga obrajii.In ultima instanta, vazand ca nu cedez s-a dus la mama sa ma dea afara din casa, ca are el casa si eu bineinteles m-am mutat in Titan, cu chirie, dupa ce mi-a spus si mama sa ma gandesc bine, mai ales ca ea nu are ce sa ne ofere si mai are si alti copii. Am tot asteptat, am citit comentariile de pe catchy. in razboiul dintre 2 femei, amanta, sotie, concubina sa spuna una:Mi-au disparut sentimentele pentru ca mi-a spus ca femeia x este doar aventura si eu vreau sa divortam.”Eu care stiu ca sunt razbunatoare ,nu mi-a venit sa cred ca traiesc asa ceva si cum iubirea catre o persoana se transforma in universala si in plin mijloc al actiunii, cand el te vrea pe tine, tu sa renunti.Astazi,practic meditatia, imi place sa ascult muzica, sa fie intuneric in camera si eu ma teleportez in iulie 1996, in ziua cand universul era perfect.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro