Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce-mi pasă mine?!

27 October 2018

De câteva săptămâni, trăiesc într-un fel de tunel. Aici, în refugiul ăsta, unica rază de soare care-mi bate la geamlacul cenușiu, ciobit, este imaginea ta (iar tu – ah, chinuitoare viață – nici nu nu ai habar de asta) și astfel pare mai suportabil calvarul ăsta pe care sunt nevoită să-l duc zilnic, de 20 de ani, pe care toți cei din jur îl numesc viață și-l răsfață cu alintări ciudate, ca: fericire, frumos, speranță.

Îmi locuieșți în gând clipă de clipă și asta îmi dă curaj să ies pe stradă. Oamenii se izbesc de mine, pasează între ei ca pe o minge veche, zdrențuită, trupul asta subțire, cu chip de copilă și ochi febrili, curioși, neliniștiți.

melancolie

Mă răsucesc îngrețoșată, atunci când surprind priviri insinuante, galeșe, obraznice, orgolii umflate ca o gogoașă fără conținut, în încercarea stupidă – masculină, în mințile alea mărunte – de a impresiona „domnișoara”, de a o cuceri, a o seduce, a o stăpâni.

Ce-mi pasă mine?! De-acum, îmi pare oricum, că nici nu mai trăiesc între ei… Mă simt rătăcind pe o altă lume, plutind parcă, deasupra atâtor zilnice preocupări mediocre…

Mă gândesc și astă seară la tine, când vântul îmi aduce aromă de măr copt și gutuie, când apusul aruncă, nechibzuit, pulberi de aur și rubin pe cerul înserării, de parcă ar fi ultimul, și cel mai frumos dintre apusuri.

Ai plecat de lângă mine când încă nici nu apucasem să mă îmbăt cu mirosul pielii tale și de atunci jinduiesc, neconsolată, să-ți mai văd măcar o dată ochii. Mi-ai lăsat însă, fără să știi, fără să vrei poate, un dar neprețuit: imaginea mea din oglindă.

M-ai ajutat să aflu cine sunt, cu-adevărat, dincolo de toată mascarada asta pe care o exersez zilnic, de atâta amar de vreme. Acum știu că sunt foc și furtună, întuneric și ploaie, zeci de toamne și întrebări plutind în văzduh… Acum știu că te-am întâlnit pentru că așa era scris, exact atunci când trebuia. Și mai știu ceva: că ne vom revedea…

Guest post by Medeea

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Intimitatea din spațiile mici

Te crezi deșteaptă dacă citești mai mult decât alții?

E ca un drog

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
667 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro