3 spre 4 a.m., 1 Ianuarie 2020
Mi-am ridicat privirea spre luminile orașului și pentru o clipă timpul s-a așezat lângă mine. Am stat amândoi acolo ca și când nu ne-am pierdut niciodată și nimic nu se va mai pierde de acum. Îmi simțeam ochii umezi cu gândul copilei ce acum aproape 10 ani și-a permis să calce pe tărâmul necunoscut al ochilor flămânzi de patimi și seducție. Timpul a făcut copila să crească și să cunoască emoțiile, să le poată onora și colora, însă a rămas blestemată cu povara a doi ochi ce leagă cerul de pământ. Ochii deochiului din mijlocul iubirii nespuse, ai Zburătorului flămând după trupuri tinere și nepătate.
Ochii ăștia, ce mă privesc acum din nou, nu s-au supus trecerii timpului. Au rămas stăpâni, torționari, curajoși și amețitor de pătrunzători pe un chip ce a căpătat doar niște riduri fine sub niște fire argintii. Toate într-o armonie dezarmantă. Simt cum despică întunericul dintre noi și mă capturează într-un vârtej de gânduri și trăiri ce nu vor fi niciodată rostite complet. Cum să faci să nu cedezi furtunii trecutului, când îți găsește slăbiciunea și în cel mai ascuns punct al minții, in cea mai cenzurată încăpere a inimii?
Citiți și Cum poate fi iubirea greșită?
Totul este schimbat acum. Locul, viața, noi, sufletele. Dar ochii și flacăra ce-mi desprinde trupul de realitate, sunt neschimbate. E atât de greșit să cedez acestei iluzii de moment, cunoscându-i efectul electrizant și dezamăgitor, dar când trupul îți caută frenetic atingerile trecute, acum mult mai strânse și apăsătoare, mintea se dă un pas în spate. Și nu-i doar o foame de trup. E foame de moment, de foc și mistuire ce nu se știu decât așa. Prea rar, prea incert, prea apăsător, cu neputința de a se pecetlui. Un umăr care cere și un sărut ce oferă. Ochi ce se caută și guri ce se lovesc cu grație onirică, mâini, desprinse din vieți atât de separate și din alte mâini, ce se potrivesc perfect unele cu altele, cu obrazul îmbujorat, cu spatele gol și cu sânii fierbinți.
E o înșelare a vieții, o trișare în jocul cu realitatea, o escapadă în patul momentului neprevăzut. Nu suntem noi, cei din fiecare zi, acolo. Suntem cei ce ne cunoaștem doar noi, suntem poveștile noastre, suntem doar amintirile niciodată uitate, niciodată vindecate. Nu mai există nimic din ceea ce suntem cu alții în acel moment. Există coliziunea trecutului, prezentului și viitorului neexistent. Un extaz în tenebrele unui infern iluzoriu. Dezlegarea de o picătură a patimei satisfăcute și neputința exprimării dorinței de mult mai mult, de urlet al pasiunii, de repetare, de reînceput.
9 a.m.
Aerul rece îmi usucă buzele și îmi reactivează plămânii. Inima a uitat pentru cine mai bate, e beată de prea puținul timp. De momentul atât de prelungit și mult prea scurt, de realitatea nepotrivită cu iluzia ce pulsează în vene. De “niciodată”. Ochi neschimbați și toate ușile închise.
Unii oameni se leagă o viață doar prin câteva momente și sute de povești. Se leagă cum nicio ordine universală nu poate da o definiție. Nu-și aparțin în niciun fel, iubesc și alți oameni, trăiesc și își doresc lumi diferite. Și-au vorbit atâtea, și-au legat sufletele într-un mod în care numai Universul știe, fără început și sfârșit, fără putința creării unui “noi” concret. Dar timpul și legile dorințelor nestinse îi pun uneori în același loc, să-și înfrunte cuvintele nespuse, săruturile, mâinile nedestinate, însă prea potrivite.
Blestemul meu poartă ochi verzi. Dezlega-m-aș de dânsul numai în brațele sale.
Guest post by Adelina
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Totul începe în minte, nu între picioare
Arta Feminității: senzualitate, seducție și descoperire de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
