Cam în jur de ora 1 p.m. începe tortura. Care mă ţine până târziu, mult după miezul nopţii, uneori până spre zori.
Chiar şi de mi-aş lipi pleoapele de sprâncene cu scoci, tot n-aş putea să renunţ la a trage cu coada ochiului spre ceas. Şi sunt înconjurată de aparate care, toate, fără excepţie, se încăpăţânează să-mi arate ce oră e. Nu le-am băgat niciodată în seama, până de curând. Fir-ar să fie! Oriunde mă uit, văd cifre, luminiţe, ecrane… Ceasul din perete a devenit de prisos! O să-l arunc într-o bună zi! Sau, mai bine, îl fac cadou cuiva, păcat de el, frumuseţe de ceas!
Păi, să calculăm: laptop-ul, smartphone-ul, media box a televizorului, Playstation (ăla a venit cadou cu televizorul, Dumnezeu ştie de ce-l mai ţin, că nici copii n-am şi, oricum, habar n-am să umblu cu el, iar când am cumpărat, într-un exces de zel, ultimul DVD cu Michael Jackson în Blu Ray şi am constatat câtă căblăraie trebuie instalată pentru a-l viziona, m-am lăsat păgubaşă pe vecie), instalaţia de sunet Dolby-surround… Deci toate aceste minunăţii electronice conspiră laolaltă să mă tachineze cu aroganţă, clipindu-mi şăgalnic şi maliţios în diverse culori, dându-mi de ştire secundă cu secundă, ce oră este. Ca nu cumva să uit, ferească Dumnezeu!!!
A, nu s-a terminat: în bucătărie mă afuriseşte alarma cuptorului electric, iar în baie displayul maşinii de spălat.
…Ce să fac, dacă m-ai învăţat cu nărav, iubitule? Dacă m-ai răsfăţat atâta amar de vreme cu mesajele şi telefoanele tale, toate trimise şi primite cu acel decalaj de fus orar dintre noi? Ce să fac dacă mă trezeam la 3 dimineaţa să beau un pahar cu apă şi constatam că tocmai îmi scriseseşi ceva exact în acelaşi moment? Ce să fac dacă mă întrebai de atâtea ori când poţi să mă suni ca să vorbim nestingheriţi şi, de cele mai multe ori, era amiază la tine şi 6 a.m. la mine… Dar, oh, de câte ori n-am vorbit şi-n toiul nopţii, eu stăteam în semi-beznă, luminată doar de ochişorii obraznici ai aparatelor despre care v-am povestit.
Glumeam, uneori, zicandu-ţi că tu, acolo, departe, vei fi mereu cu şase ore mai tânăr decât mine! Acele şase ore blestemate care mi-au intrat în creier şi care mi-au creat acest automatism de a le extrage din ora mea de aici. Şi uite aşa începe tortura mea, în jurul orei 1 p.m., când la tine e şapte dimineaţa şi ştiu că atunci te trezeşti…
M-ai învăţat cu nărav, iubitule. Dulcele, amarul, năstruşnicul, încăpăţânatul, îmbufnatul, romanticul, poetul, infantilul, sensibilul, umilul, arogantul, răutăciosul meu iubit! Nu credeam să întâlnesc vreodată un bărbat care să întruchipeze atâtea adjective într-o singură fiinţă, într-o singură suflare, într-un singur suflet. Nici nu credeam că există… până când ai apărut tu!
Însă acum s-a aşternut tăcerea… o linişte turbată, o linişte care conţine violenţa unui taifun în ignoranţa ei nepăsătoare, dar tu, dragul meu, nu eşti ignorant, nu eşti nepăsător, nu se poate să fi devenit aşa, e imposibil, e de neconceput. Ce s-a întâmplat cu tine?
Uite, în timp ce scriu mă uit la pictograma ceasului. E ora 1.21 p.m. Ai făcut deja duş? Ai luat micul dejun? Eşti gata să pleci spre serviciu? Ah, zăpăcita de mine! Sigur, azi e sâmbătă. Eşti liber. Uneori îţi faci administraţia sâmbătă dimineaţă, apoi pleci să te relaxezi, joci tenis sau faci câte o excursie… Unde te poartă paşii în week-end-ul ăsta? Cu cine? O iei spre lacuri sau spre munţi? În ce restaurant vei cina diseară? În care hotel vei înnopta?
M-ai învăţat cu nărav, iubitule… Tu mi-ai povestit toate astea, de la tine le ştiu, fără să te întreb… Era o vreme când abia aşteptai să vorbim şi să-mi relatezi cursul vieţii tale cotidiene, dar, mai presus de orice, să strigi îndurerat de dorul meu şi să plângi – uneori la propriu – din suferinţa absenţei mele de lângă tine.
Acum taci. Ai schimbat ţipătul în tăcere. Oare de ce? Ţi-a pierit vocea? Ai răguşit? Există siropuri de tuse, pastile de codeină, chiar şi un ceai cald cu miere ajută… Vrei să vin la tine, să te oblojesc? Aş veni, dar nu pot… Ţi-aş pune prişniţe pe gât, ţi-aş întrema corzile vocale, acelea care rezonează atât de graseiat, de sexy, de sincer şi profund… Până şi oftaturile şi momentele tale de tăcere sunau sexy, le simţeam până în viscere… Ar trebui să fie interzisă de lege o asemenea voce. Să fie pedepsită cu detenţie pe viaţă. Ar fi trebuit să te naşti mut!
Dar uite… că ai amuţit de la sine, aşa, dintr-o dată…
Şi nu pot să te întreb de ce. Nu vreau. N-are sens. Doar tu ştii de ce. Şi dacă nu simţi nevoia să-mi zici şi mie, îţi respect decizia. Numai tu ştii ce ai în suflet, ce lupte s-au dat acolo… poate te doare, poate nu, poate îţi lipsesc, poate nu… eu nu te blamez, nici măcar în gânduri. Ce simplu ar fi să te ştampilez ca „nesimţit”, „mincinos”, „parşiv” sau „laş”! Când ştiu prea bine că nu eşti aşa. Citisem undeva, de mult, că timbrul vocii omeneşti este aidoma cu amprentele digitale: unic. Şi că spune multe despre caracterul persoanei. Aşa cum ochii sunt oglinda sufletului, aşa şi vocea, intonaţia, inflexiunile. Vocea ta nu este cea a unui mincinos. Asta ştiu!
Oare de asta ai ales tăcerea în locul strigătului? Ca să eviţi tentaţia de a mă minţi…?
Nu sunt lup şi nici nu prea am blănuri de schimbat, dar am rămas cu nărav… şi nu cred că-mi va trece vreodată. Ghinionul, blestemul meu? Cine ştie?… Ce contează?… Zece zile, 60 de secunde, mii de minute şi acele şase ore, acele şase ore între noi… Oare ce-ar fi să vând, într-o bună zi, toate electronicele astea care mă înconjoară şi să continui orientându-mă după soare, lună şi stele, aşa, ca strămoşii noştri? Crezi că atunci aş scăpa?
M-ai învăţat cu nărav, iubitule…
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
