Alergăm prin tot orașul ca nebunii. Am luat la rând magazinele de mobilă de câte două ori. Și… nimic. Încă nu am găsit colțarul care să ne placă și care să se potrivească în sufrageria noastră. Dar nu disperăm, știm că, vorba aceea, ce e al nostru e pus deoparte, așa că ne continuăm obositorul periplu. Prin fața ochilor se desfășoară sute de metri pătrați locuiți de mobilă colorată, de la cea mai ieftină, până la cea mai pretențioasă, de la cele mai elegante, până la premiantele categoriei kitsch, iar prin minte își fac de cap alte sute de gânduri. Mă bucur că suntem împreună de atâția ani încât, uite, am ajuns să facem lucruri importante, cum ar fi să ne cumpărăm mobilă împreună pentru apartamentul închiriat în care locuim de puțin timp. Mă bucur că, deși nu m-ai cerut niciodată de nevastă, ne comportăm ca o familie. De fapt, eu simt că suntem una. Desigur că aș fi preferat verigheta în locul cumpărăturilor mari ca garanție a faptului că iubirea noastră este una trainică, dar știu că va veni și momentul acela. Poate că sunt ca majoritatea fetelor simple pentru care măritișul este punctul terminus al aspirațiilor lor în această viață sau poate că pentru mine nu este decât unul dintre obiectivele pe termen scurt pe care mi le-am propus să la ating… Nu știu… Cert este că, pentru mine, contează enorm.
….mă odihnesc de câteva minute pe o canapea splendidă și comodă. Simt că mai am puțin și adorm. Totuși, alergătura ultimelor zile m-a obosit. Mai mult psihic, decât fizic.
– Ce ar fi să luăm canapeaua asta în loc de un colțar? E frumoasă, îmi plac modelul, culoarea, pare rezistentă și e super comodă, vino s-o probezi, îi zic iubitului meu ce studia cu atenție un pliant și, fără să aștept răspunsul lui, îl trag pe canapea.
Aproape cade peste mine, gestul meu l-a luat prin surprindere… nu are timp să se supere, că mă bufnește râsul și simt nevoia să-l iubesc acolo, în showroom-ul de mobilă aproape pustiu.
– Stai, nebuno…
Atât apucă să spună, că nebuna e deja peste el, sărutându-l o idee prea pasional pentru un loc public. Ce a urmat, mi-e rușine să spun… A, nu, nu am făcut s*x, dacă la asta vă gândiți. Am făcut altceva… Nu am rezistat impulsului de moment și m-a luat gura pe dinainte, așa că… l-am cerut în căsătorie. Da, eu! Nu am mai așteptat să se decidă el… Am luat un fir de stofă roșu dintr-o mostră de materiale (scuze!) și i-am improvizat un inel roșu pe care i l-am înfășurat strâns pe inelarul stâng. Ce să mai, până să se dezmeticească, omul era gata „însurat”!
Concluzia? L-am speriat de moarte! Am cumpărat canapeaua buclucașă cu gândul de a o proba chiar în seara aia și cu speranța secretă că s-a spart ghinionul și că, inevitabil, acum urmează cererea adevărată din partea lui, cu inel de aur cu diamant și tot tacâmul.
Dar ce să vezi? Socoteala de pe canapea nu se potrivește cu cea de acasă, unde el mă anunță că are nevoie de-o pauză și că pleacă pentru o perioadă de timp, doar cu o geantă de haine. Mă lasă cu un pahar de vin în mână, așezată pe canapeaua nouă, să-mi visez în liniște toți caii verzi de pe pereții imaginației de proaspătă fată bătrână…
Citiţi şi
Ți-am spus că… renunț la tot pentru o viață cu tine?
Nu ți-am cerut decât să mă lași să te iubesc. Atât
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
