Copilul meu nu e șevaletul pe care să-mi pictez tabloul din minte,
Nici diamantul pe care să fie nevoie să-l șlefuiesc
Copilul meu nu e trofeul pe care să-l arăt lumii
Nici medalia mea de onoare
Copilul meu nu e o idee, o așteptare sau o fantezie,
El nu e nici oglinda mea, nici moștenirea mea
Copilul meu nu e marioneta mea, el nu e nici un proiect;
Nu e cazna mea, nici dorința mea
Copilul meu e aici pentru a explora, a se poticni, a încerca, a plânge,
Pentru a învăța, a eșua și a încerca din nou,
Pentru a asculta sunetul unei tobe pe care urechile noastre de adult nu-l aud
Și pentru a dansa pe un cântec de care se bucură cu adevărat.
Treaba mea este să mă dau la o parte
Să fiu deschisă față de infinitele posibilități
Să-mi vindec propriile răni
Să-mi umplu singură golul interior
Și să-mi las copilul să-și ia zborul.
Shefali Tsabary, doctor în psihologie
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
