Cu iubirea la control

6 January 2018

Întâlnim în diferite momente din viața noastră anumiți oameni care ni se par nouă că sunt providențiali. Și ni se mai pare că odată cu ei au intrat în viața noastră norocul și iubirea deopotrivă. Privirea ni se intersectează cu zâmbetul lor șăgalnic, așezat cu grijă în colțul gurii, care ni se pare cel mai fermecător pe care l-am văzut vreodată. Zâmbim, la rândul nostru, într-un mod tâmp. Nici nu ne dăm seama că privirea ne-a alunecat la vale și s-a scurs pe jos, aidoma lavei care se scurge dintr-un vulcan care erupe. Suntem, pur și simplu, vrăjiți.

Ce ne mai place să visăm și să ne mințim frumos! Paradoxal, ne supăram când suntem mințiți. Suntem toți niște bieți visători și ne iluzionăm plini de candoare și naivitate că oamenii ăștia care ne apar la un moment dat pe drumul vieții sunt marea noastră iubire și că până la ei nimeni nu a fost în stare să ne iubească așa cum meritam sau cum aveam noi nevoie.

Simțim că ne conectăm cu ei imediat, avem senzația stranie de déjà-vu și că îi cunoaștem de când lumea, vrem să le povestim instant toată viața noastră, God, ce stupizenie, și să le încredințăm cele mai ascunse secrete. La ce bun?

cuplu sarut perete

Și, pentru o perioadă de timp, chiar credem cu tărie că ei sunt prima, cea mai mare și ultima noastră iubire. Trăim senzații de prea-plin sufletesc și ne batem cu pumnii în piept în fața tuturor celor care îndrăznesc să contrazică teoria noastră. Nu acceptăm sfaturile nimănui, n-au cum, dom’le, să știe ei mai bine ce simțim noi, ce avem noi! Nu admitem nicio părere negativă, care ar putea să ne zdruncine în vreun fel echilibrul și credința despre povestea pe care ne-am creat-o în minte. Ni se pare că avem lângă noi sufletul-pereche, cea mai desăvârșită persoană de pe pământ pe care Dumnezeu, în mărinimia Lui absolută, a creat-o special pentru noi. Pentru că, nu-i așa, persoana asta specială dispune de toate calitățile pe care ni le-am dorit vreodată și nu există nimic care să știrbească această perfecțiune (aparentă). Așa o percepem. V-am spus că ne place al dracului să ne mințim.

Ea este înzestrată cu un incisiv simț al umorului, are ochi mari, întrebători, în care am vrea să ne oglindim de atunci înainte toate diminețile târzii, decorate cu aroma cafelei negre aburinde, și în ochii căreia ne vedem propriul viitor. Are și un pic de dramoletă în ea privirea asta, cum altfel. Că doar viața e un râs și-un plâns.

Și găsim că este erudită, nu există niciun subiect pe care să nu-l putem atinge, iar uneori ne apucă orele mici ale dimineții și tot nu ne plictisim. Iubirea asta aproape că atinge perfecțiunea și ne întrebăm cum naiba de a fost hărăzită să ne iasă în cale tocmai nouă. Fix în momentul în care nu mai credeam în iubire. În momentul în care renunțaserăm la ideea asta aproape absurdă, nu-i așa, și eram, oarecum, resemnați. Trăiam într-un soi de letargie, vecină cu indiferența. Cioc-cioc! A bătut iubirea sfioasă și perfectă la ușa destinului nostru.

În fiecare zi care a urmat acestei zile providențiale nu încetăm să ridicăm mâinile spre God Almighty, în forma mudrei mulțumirii. Suntem plini de recunoștință pentru norocul nostru „chior”. Normal! Cine n-ar fi așa? Iubirea are darul de a ne apăsa exact pe butoanele care trebuie ca să pună în mișcare toate resorturile noastre interioare și ne trezim brusc la viață. Oh, da, și mai are darul de a ne face să ne iluzionăm că nu trăim degeaba în lipsa ei.

Am mai iubit noi și înainte, nu-i așa? Și de fiecare dată a fost altfel. Unic și irepetabil. Dar parcă acum e altceva, dom’le. Și nu visăm decât să ne pierdem în ochii ăia mari, plini de întrebări, de la care sunt așteptate o tonă de răspunsuri. La fiecare întrebare.

Suntem maniaci, zău așa. Vrem să știm totul! Scormonim avizi în măruntaiele unor trecuturi, chiar dacă ne doare al dracu’ și ne mușcam limba de ciudă când descoperim amănunte sordide. Noțiunea de puțin mister nu ne interesează deloc. Însă secretele ar trebui să rămână acolo unde sunt. Să nu iasă niciodată din cutia Pandorei. Pentru că atunci când ies, se nasc uragane devastatoare, care rad totul în cale. Și începe tevatura. Încep reproșurile, aceste otrăvuri care înveninează sufletul și îl fac zdrențe, rostogolindu-se ca o avalanșă ucigătoare peste echilibrul devenit, dintr-o dată, fragil.

Cred că dispunem de capacitatea sau incapacitatea, luați-o cum vreți, de a fi orbi la camuflajele și disimulările care ni se servesc pe tavă, cu lingurița de argint. La început nu le vedem și este normal, pentru că ne sunt servite într-un ambalaj strălucitor, legat cu fundă roșie. Iluziile pe care ni le construim în mod absolut deliberat sunt îmbrăcate în hainele scumpe ale viitoarelor dezamăgiri, iar când ne trezim din visare, constatăm că așteptările cât casa se ciocnesc de tavanul realității și se prăbușesc sonor pe podeaua dezamăgirilor.

Guest post by Larisa Opriș

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru fiecare femeie frumoasă, există un bărbat care s-a săturat de ea

Pe când eram o nimfă oarecare

Alexa – o poveste paradoxală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
603 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro